104 de ani de la unirea Bucovinei cu România

Publicat de Alin Cirtina, 28 noiembrie 2022, 10:21

La 28 noiembrie 1918, într-o zi de joi, bucovinenii sărbătoreau reîntregirea pământului strămoșesc. Bucovina se unea cu țara după ce se aflase aproape un secol și jumătate sub stăpânirea Imperiului Habsburgic și apoi a celui Austro-Ungar.

Era triumful unei întregi națiuni, dar și meritul unor politicieni cu viziune, care au știut să valorifice prilejul oferit de istorie. O reușită de care românii nu s-au putut bucura decât 22 de ani, pentru că în 1940 partea de nord a ținutului a fost ocupat de sovietici. Azi, Bucovina de nord e parte a Ucrainei.

În anul 1774, Imperiul Otoman a cedat Bucovina de nord, Austriei ținutul lui Ștefan cel Mare, pământ care făcea parte din Principatul Moldovei.

În 1918, la finalul Primului Război Mondial, bucovinenii aveau posibilitatea să iși decidă singuri soarta.

Primul Război Mondial a scos la iveală toate elementele divergente care, pe fondul pierderii războiului de către alianță din care Austro-Ungaria face parte, au dus în cele din urmă la dezmembrarea statului dualist și la apariția statelor naționale.

Încă de când a izbucnit Primul Război Mondial, marea dorință a bucovinenilor era să revină în patria mamă. Atât și-au dorit bucovinenii unirea, pentru că s-au dus sute, au trecut clandestin granița ca să participe la război, în cadrul armatei române .

Dar vechiul pământ românesc era dorit deopotrivă de austrieci, de ucraineni și de ruși. Imperiul Habsburgic pregătea anexarea Bucovinei la Galiția, iar ucrainenii intenționau să-și înființeze propriul stat.

În ziua de 27 octombrie 1918, Adunarea Națională a românilor a decis la Cernăuți unirea Bucovinei cu România. Reacția ucranienilor a fost să ocupe nordul ținutului.

Românii din Bucovina, spre deosebire de ucraineni, nu aveau forță militară.

Așa că au cerut sprijinul armatei române, a cărei intervenție a fost salvatoare ducând la retragerea ucrainenilor, fără să ajungă la o ciocnire militară.

Acest lucru a permis Consiliului Național Român și comitetului care era condus de către Iancu Flondor să preia puterea politică.

În ziua de 28 noiembrie 1918, în Palatul mitropolitan din Cernăuți, Congresul General al Bucovinei a votat în unanimitate unirea cu vechiul Regat.

Moțiunea de unire a Bucovinei cu România (15/28 noiembrie 1918)

„Congresul general al Bucovinei, întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în Sala Sinodală din Cernăuți, considerând că, de la fondarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ținuturi ale Sucevei și Cernăuților, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat;

considerând că în cuprinsul hotarelor aceste țări se găsește vechiul Scaun de domnie de la Suceava, gropnițele domnești de la Rădăuți, Putna și Suceava, precum și multe alte urme și amintiri scumpe din trecutul Moldovei;

considerând că fii ai acestei țări umăr la umăr cu frații lor din Moldova și sub conducerea acelorași domnitori, au apărat de-a lungul veacurilor ființa neamului lor împotriva tuturor încălcătorilor din afară și a cotropirii păgâne;

considerând că în 1774, prin vicleșug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei și cu de-a sila alipită coroanei Habsburgilor;

considerând că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferințele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naționale și care prin strâmbătăți și persecuții căuta să-i înstrăineze firea și să învrăjbească celelalte neamuri cu care el voiește să trăiască ca frate;

considerând că, în scurgere de 144 de ani, Bucovinenii au luptat ca niște mucenici pe toate câmpiile de bătălie în Europa sub steag străin pentru menținerea, slava și mărirea asupritorilor lor, și că ei drept răsplată aveau să îndure micșorarea drepturilor moștenite, izgonirea lor din viața publică, din școală și chiar din biserică;

considerând că în același timp poporul băștinaș a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogățiile izvoarelor de câștig ale acestei țări și despoiată în mare parte de vechea sa moștenire;

considerând că, cu toate acestea, Bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, așteptat cu atâta dor și suferință, va sosi și că moștenirea lor străbună, tăiată prin granițe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ștefan, și că au nutrit veșnic credință că marele vis al neamului se va înfăptui când se vor uni toate țările române dintre Nistru și Tisa într-un stat național unitar;

constată că ceasul acesta mare a sunat!

Astăzi, când după sforțări și jertfe uriașe din partea României și a puternicilor și nobililor ei aliați, s-au întronat în lume principiile de drept și umanitate pentru neamurile, și când în urma loviturilor zdrobitoare Monarhia austro-ungară s-a zguduit în temeliile ei și s-a prăbușit, și toate neamurile încătușate în cuprinsul ei și-au câștigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâi gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea dezrobirii noastre.

Drept aceea noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și fiind singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm:

Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu regatul României”.

sursa: Bogdan Murgescu – Istoria României în texte din historica.ro.

sursa foto: historica.ro