Proză SF : Zăpezile acestei ierni

Publicat de Cosmin Meca, 9 iunie 2015, 09:09 / actualizat: 30 ianuarie 2021, 11:46

Mircea Liviu Goga (n. 9 decembrie 1958, Craiova) este scriitor român și redactor la Radio Oltenia Craiova. A publicat în revista studențească din Craiova până în 1986, și a fost secretar de redacție. La 23 decembrie 1989 a fost unul din cei trei inițiatori ai primului ziar studențesc apărut după revoluție în Craiova, „Grai Studențesc”. Între 1994 și 2000 a patronat Jurnalul de Craiova, devenit ulterior Jurnalul de Dolj, apoi Jurnalul de Jiu, cu 368 numere apărute. A publicat literatură SF în antologii de profil (”Manifest pentru sănătatea planetei”, Ed. Albatros; ”Timpul este umbra noastră”, Ed. Dacia; ”Beta”, Ed. Vlad &Vlad, Craiova, ”O planetă numită Anticipația”, Ed. Junimea: ”Xenos”, Ed. Nemira; ”Călătorii în timp”, Ed. Nemira etc., în Almanahul Anticipația, în reviste universitare din Iași și Cluj, în Jurnalul SF; Volume: Crucea Sudului (povestiri SF), 1991; Jumătate Vidros (poezii), 1999; Cânturile catârului (2010); Insula Pescărușilor (2011); Clinica de Psihiatrie (2013). Mircea Liviu Goga este membru în Clubul SF Victor Anestin din Craiova.

Proză SF

Zăpezile acestei ierni

                                                      Mircea Liviu GOGA

Peste crângul pustiu, vântul imagina arpegii şi fiecare copac părea că scoate o notă aparte, căţărându-şi sonoritatea de lemn către norii plumburii şi joşi care înăbuşeau de mai multe dimineţi nuanţa obişnuită a cerului. Femeia a făcut doi paşi rotindu-şi privirea peste grătarele trunchiurilor. Bărbatul îşi lipise palmele de unul dintre copaci. Pe coajă se lăţeau pete cenuşii, carbonizate care, privite de la distanţă, dădeau impresia că arborele fusese marcat pentru a fi tăiat ulterior de vreo companie forestieră.

-Urmele astea – a rostit el distrat. Copacii memorează incendiul. Amintiri arse peste alte amintiri.

Femeia se întoarse şi-l privi lung. Un zâmbet subţire îi înmuguri în colţul gurii. E frumoasă – o cântări bărbatul. Şi ştie şi ea asta. Este expresia, exponentul unei lumi frumoase şi perfecte. Până şi aici, în pădure, a venit îmbracată după ultima modă. Nu le-ar fi permis copacilor s-o întâlnească altfel.

– Veşnic romantic, Frederich – a îngânat ea şi zâmbetul i s-a lăţit. Eşti un copil. Să ştii – adăugă – că nu-mi plac copii. Mă calcă pe nervi.

Şi-a aranjat cu un gest cochet gulerul hainei. Ochii ei, de un albastru aţâţător, percutant, îl scrutau cu oarecare nerăbdare.

– Ce vrei să spui? – a mormăit Frederich frecându-şi palmele de trunchi.

– Nimic. Te murdăreşti.

Tăcură o vreme.

– Şi – a tărăgănat el – erau chiar atât de periculoşi?

Femeia îl privi surprinsă şi ridică din umeri.

– Habar n-am. Probabil. Da, cred că da.

– Nu poate fi adevarat – spuse el. Inventăm pretexte, cuvinte care să apere goliciunea faptului împlinit. I-am ucis şi poate n-aveam nevoie s-o facem. Nu ştim cine sunt, de unde au venit, ce doreau de fapt. Dar noi i-am ucis din orgoliu, din setea de a rămâne singurii stăpânii ai lumii noastre.

– Nu ştiu – i-a cântarit ea atentă cuvintele. O invazie e, totuşi, o invazie.

„O invazie – interveni agitat nu se ştie de ce scriitorul – e o stricare a unui mecanism perfect şi ingenios, rod a zeci sau chiar sute de generaţii. Dragi cititori, feriţi-vă de invazii. Ele perturbă ordinea lucrurilor. Ca şi când într-o odaie mobilată după ultimul răcnet al modei ai introduce un scaun stil Ludovic al XV-lea”.

– Şi totuşi – a îngânat Frederich – ei nu arătau a scaun Ludovic al XV-lea.

– Ce spui? – s-a mirat femeia.

– Nimic. Mă gândeam, Laura. Dar dacă nu erau fiinţe, ci mesaje?

Femeia râcâi copilăreşte cu vârful cismei cenuşa. Printre copaci trecu un tremur, o pală subţire, diafană, de vânt.

– Nu m-am gândit – a revenit ea după o vreme. La asta nu m-am gândit. Dar ce rost ar fi avut? Cochetezi cu idei lipsite de fond.

– Fondul – s-a strâmbat el – a fost distrus. Şi forma. Ne-a mai rămas speculaţia, care…

– La ce bun? – l-a întrerupt femeia şi s-a lipit neglijentă de un copac alăturat.

Frederich a oftat şi a ridicat privirea spre cer. Şi-a scuturat palmele de cenuşă, apoi a executat un gest evaziv.

– Cum arătau? – întrebă deodată.

– Ca nişte frunze. Un cercetător… îl cunoşti parcă şi tu, v-am vazut odată bând împreună o cafea… a observat un lucru curios. În anumite zone ale pădurii, frunzele copacilor nu cădeau toamna, aşa cum ar fi fost firesc.

– Si i-a descoperit…

– Da – aprobă ea. Erau raspândiţi pretutindeni şi semănau cu frunzele de stejar. Mimetism, probabil. Dar nu ştiau că toamna frunzele trebuie să cadă…

Formau – îşi zise Frederich – un alt anotimp. Un anotimp fals, căci toamna propusă de aceste fiinţe neterestre nu se încadra în tiparele lumii noastre şi, ca atare, nu putea să ne aparţină. O altă toamnă, a unei lumi străine, o toamnă în care pe copaci gânditori trăiesc frunze gânditoare, o toamnă nouă ce venise să ni se ofere, iar noi am respins-o; cu frunzele ei străine, cu priveliştea ei străină. Nu – îşi cenzură el brusc imaginaţia. Nu erau frunze. Erau oameni, oameni ascunşi în frunze, având braţe şi inimi de frunze. Dar nu erau frunze, iar noi de-asta i-am şi ucis, din acest motiv am incendiat cu aruncătoarele de flăcări pădurea. I-am ars pe toţi pentru vina uriaşă de a nu fi frunze…

– Mergem?

Vocea femeii l-a făcut să tresară.

– Poate că nu doreau să ne distrugă – a rostit el neconvingător. Nu doreau să ne invadeze. Aşteptau, pur şi simplu, aşteptau aici, pe copaci.

– Ce-ar fi putut să aştepte? – se miră ea.

– Ştiu eu? Ne observau şi aşteptau să-i înţelegem sau să ne înţeleagă…

– Nu ne putem permite – a replicat femeia. O invazie este, totuşi, o invazie. Oricum s-ar fi prezentat…

Suntem prea perfecţi ca să cercetăm – îşi zise Frederich. Trăim pe o insulă… pe o…

– Mergem? – a repetat ea. Mi-e frig.

Frederich privi din nou către cerul plumburiu. Un strop alb alunecă spre pamânt ca o lacrimă îngheţată pe un obraz inexistent.

– Începe să ningă. În curând, cenuşa va fi acoperită de zapadă – spuse.

– Da, ninge. Au anunţat şi prin radio. Se pare că va fi o iarnă grea, cu multă zapadă. Asta e foarte bine. Îmi place iarna, mai ales când cade multă zapadă.

Cei doi porniră încet către cladirea institutului ce se schiţa undeva, peste vârfurile arse ale copacilor. Fulgii alunecau învârtejindu-se, amestecaţi intim şi iar desparţiţi, din ce în ce mai mulţi, ca un potop alb, rece şi proteguitor.

Rana pădurii se va închide curând – îşi spuse Frederich. Va veni primavara şi cenuşa va rodi ghiocei şi tot felul de alte flori. Va veni primavara şi ni se va părea firesc şi vom uita de existenţa altor lumi care ne cheamă, care ne trimit ştiri de neînţeles şi frunze purpuriu-gălbui. Şi ne vom iubi şi vom merge la cinema şi ne vom plimba prin pădure. Ordinea lucrurilor va fi totdeauna cea dorită de noi. Şi vom privi şi la stele, doar pentru a ne amăgi că avem acolo, pe cer, o strajă a fiecărui suflet, cum povesteşte o străveche legendă. O legendă despre aprinderea şi stingerea stelelor şi oamenilor.

– Laura – rosti cu voce tare. Laura, cred că te iubesc…

– Când eram copil – vorbi ea fără să-l ia în seamă – îmi plăcea să prind fulgi în palma şi să-i privesc topindu-se. Asta mă făcea fericită şi parcă mai puternică decât toată iarna.

– Încearcă – zâmbi el.

Ea îşi scoase cu un gest scurt mănuşile din piele fină şi ridică palmele. Apoi, după o clipă, le coborî şi le întinse către bărbat.

Frederich privi fulgii albi lipiţi de pielea catifelată a palmelor. După un timp ea îşi ridică ochii, iar el citi acolo atâta spaimă, atâta uimire şi neajutorare încât făcu un pas înainte şi o prinse de umăr.

– Să plecăm – şopti ea. Să fugim!

O ajută să-şi scuture fulgii care alunecară intacţi către pământ şi să-şi strecoare din nou mănuşile peste mâinile învineţite de frig. Porniră apoi, lasând urme clare în zăpezile de un alb fluid ale acestei ierni noi, zăpezi despre care şi Frederich şi Laura ştiură că nu se vor mai topi niciodată…