Proza SF : Feralis cena
Publicat de Cosmin Meca, 10 iunie 2015, 06:45 / actualizat: 30 ianuarie 2021, 11:46
Aurel Cărășel
Aurel Cărășel a absolvit Facultatea de Filologie din Craiova în 1984 și Facultatea de Jurnalistică și Științele Comunicării din București în 1994. În științifico-fantastic s-a implicat din anul 1980. Aurel Cărășel a condus cenaclurile „Henri Coandă“ și Asociația Creatorilor de SF ambele din Craiova și „Atlantis-Club“ din Cernavodă. În vara anului 1989, împreună cu Alexandru Mironov și Sorin Repanovici, fondează tabăra de vară Atlantykron. A lucrat ca redactor la mai multe publicații științifico-fantastice. Aurel Cărășel a condus timp de trei ani revista CPSF. A debutat în 1981, în Știință și Tehnică, cu povestirea „Stelara Fata Morgana“. A publicat povestiri în Anticipația, Jurnalul SF, Curierul Național, Convorbiri Literare, Star Trafic SF, Magazin, Strict Secret, Almanahul Ramuri, Almanahul Rebus sau în Almanahul Anticipația;[ fiind prezent și în unele antologii ca um ar fi Cronici microelectronice, Avertisment pentru liniștea planetei, Beta SF, Nemira ’95. Ca traducător a tradus unele lucrări ale lui Murray Leinster (Planeta uitată), Robert Silverberg sau David Brin (Războiul elitelor).
Volume publicate: Vânătoare de noapte (sub pseudonimul Harry T. Francis, roman, 1995 și 2011); Războinicii curcubeului (colecție de povestiri, 1996); La capătul spațiului (roman, 1997) (a primit Premiul pentru roman al Editurii Nemira); Lumile Curcubeului (roman, 1999) (a primit Premiul pentru roman al Editurii Nemira); Dumnezeule de dincolo de burta universului (roman, 2011); OZN – Trecut, prezent, viitor (1995, cu Dan N. Mihăilescu); Mic Dicționar de autori SF (1996); O istorie tematică a literaturii SF (2006).
Proza SF
Feralis cena
Aurel Cărășel
Soarele se pregătea să moară cu aproape patru miliarde de ani mai devreme decât prevăzuseră savanţii. Faţa sa rotundă şi puhavă era din ce în ce mai roasă de ciudaţi carii roşii, şanţuri şi pete care, la vremea prânzului, deveneau vizibile cu ochiul liber. Ieşiţi în pauza de masă, oamenii îi aruncau priviri posomorâte şi-i înjurau pe academicieni, după care se grăbeau spre restaurante şi cantine. Pe zi ce trecea, devenea tot mai clar că bătrânul Univers se perpelea în jarul ultimelor zvârcoliri, pândit de un sfârşit iminent, şi că ştiinţa umană se dovedea neputincioasă în faţa inevitabilului.
Primele secte ale Feraliilor, propăvăduind aducerea aminte a tuturor celor ce au murit pe Pământ de la începutul timpurilor şi până în prezent, apăruseră imediat după ce cotidianul “Daily Mirror” anunţase că ultimele cercetări scoseseră la iveală faptul că procesul morţii termice este inevitabil şi foarte apropiat.
Îmbrăcaţi în feralis vestis, sacerdoţi aparţinînd tuturor raselor şi religiilor îşi părăsiseră lăcaşurile de cult, adunînd în jurul lor mii de adepţi. În fiecare dimineaţă, porneau în procesiuni lungi, cenuşii, oferind trecătorilor, la întâmplare, cine funebre. În numai câteva luni, creştinismul îşi pierduse trei sferturi din credincioşi, iar mahomedanismul ajunsese o sectă fără importanţă. Singur budismul supravieţuise în anumite părţi ale Asiei, ba chiar cunoscuse noi adăugiri la doctrină, care permiteau preoţilor să aducă jertfe umane Zeului Soare, cel pe care Buddha îl recunoscuse drept singur, unic şi inconfundabil stăpân al lumii.
Pe Inca Huascar îl opri din drumu-i către facultate o astfel de procesiune, exact în ziua în care, acelaşi, “Daily Mirror” publica pe prima pagină, cu litere de-o şchioapă, ştirea conform căreia un calcul de ultimă oră al Conclavului Astrologilor estimase la numai 48 de ore speranţa de viaţă a astrului zilei.
-Vai de mama ei de viaţă! spuse bărbatul cu rasă neagră de şiac, clătinînd din cap. Savanţi nenorociţi, care nu ştiu decât să se joace cu cifrele. De parcă Soarele ar sta să le caute lor în hârtii…
Îi împinse în faţă o farfurie de carton presat, în care pusese o lingură de mazăre, câţiva cartofi şi fire galbene de paste făinoase.
–Feralis cena! îl opri, văzîndu-l gata să refuze pomana. În amintirea celor morţi şi a celor ce le vor urma.
Huascar ridică din umeri, dar nu plecă mai departe. Se retrase din drum şi se aşeză pe treptele înalte, din marmură roasă, ale unei clădiri publice, alături de un individ posomorât, care mânca deja în tăcere. Obrazul sfâşiat şi purulent al Soarelui abia se zărea printre umerii rigizi ai ultimelor etaje ale blocurilor-turn.
-Cina cea de taină? întrebă, mai mult ca să nu tacă, în timp ce vântura mazărea cu lingura de plastic alb.
-Cina destinului, răspunse celălalt şi înghiţi ce avea în gură, apoi se şterse la gură cu mâneca. Joshua Finchester, se recomandă. Adept convins al Antichristului.
-Acum, că toţi sunt cu un picior în groapă, zău că nu mă mai miră nici o opţiune. Inca Huascar, student la Drept.
Joshua Finchester plescăi din limbă.
-Nu e o simplă schimbare de sectă, dădu din cap şi culese ultimele firimituri de cartof de pe farfurie. Acum, toţi se mută de colo-colo, căutînd o ipotetică salvare aici, în această lume. E suficient să crezi, cu adevărat… Dacă-L accepţi ca Stăpân Întunecat, iar tu să-I fii preaplecată slugă, secvenţa de Univers care te conţine şi numai aceea va supravieţui Infernului.
Azvârli farfuria goală în direcţia uşii de sticlă a imobilului, apoi se răsuci către el.
-Există formule, care-L pot chema. Formule cu ajutorul cărora poţi opri mersul destinului. Chestie de opţiune…
Huascar îl privi lung, uitînd să mestece. De o parte şi de alta, pe trepte, creştea numărul celor care se străduiau să se integreze în tradiţia Feraliilor.
-Suntem o armada, care vine de dincolo de Istorie, râse sinistru celălalt. Străbatem destinul lumii voastre, ne sporim numărul şi puterea şi pornim mai departe. Încă nu e târziu să ni te alături. Priveşte!
Scoase din buzunarul de la piept al cămăşii cadrilate o scobitoare de metal argintiu, se scobi puţin între dinţi, apoi o coborî spre platforma de marmură din partea dreaptă şi trasă cu ea un cerc pe stratul subţire de praf. Se ridică şi păşi în interiorul său. Murmură o serie de cuvinte ininteligibile, apoi scrise în aer cu scobitoarea ceva ce semăna a formulă matematică, dominată de radicali. Inca Huascar îşi plecă fruntea într-o parte. Se auzi un pocnet sec şi aerul începu să miroasă a usturoi.
-Pune mâna, îl îndemnă celălalt. Simţi?
Ascultător, Huascar întinse braţul drept. Degetele întâlniră în aer ceva asemănător unei melase invizibile, care-l furnică straniu până dincolo de măduva oaselor.
-Aici, trăim din porunca lui Tiamat Antichristul şi gura Lui este aceea care-ţi cere, prin mine, să uiţi lumea muribundă ce te înconjoară şi să ni te alături. Dacă accepţi, El însuşi va binevoi să-ţi purifice existenţa, înrobindu-te.
Huascar îşi strânse pleoapele şi se strădui să se smulgă din starea ca de vis, în care plutea nesigur. Îşi muşcă buza de sus. Nu, nu visa. Faţa puhavă a Soarelui arunca o lumină tulbure peste strada îngustă, ocupată de zeci de oameni, care mâncau abătuţi din feralis cena.
-Păi… se bâlbâi, neştiind ce să mai adauge. De ce… tocmai eu?
-Există şi întrebări fără răspuns, ridică din umeri celălalt.
Inca Huascar îl imită, la rându-i. De ce nu, la urma-urmei? Oricum, peste 48 de ore nimic nu avea să mai aibă importanţă. Dădu din cap, în semn că era de acord.
Joshua Finchester coborî din nou vârful scobitorii şi retrasă cercul, de astădată în sens invers, pocnetul se repetă şi mirosul de usturoi dispăru. Vârî scobitoarea în buzunar, se aplecă spre urechea studentului şi-i şopti, rar, câteva cifre, formula a două invocaţii de deschidere a câmpului magic şi, în final, celebra formulă matematică pe care o pictase în aer.
Huascar căscă gura, uluit, încercînd să spună ceva, dar se înecă şi tuşi emoţionat. Celălalt rânji, îi făcu semn cu ochiul şi dispăru, pur şi simplu. Două trepte mai jos, un bătrân chel se holba în direcţia lui, apoi clătină din cap şi se întoarse cu spatele, să-şi termine mâncarea.
Huascar înghiţi în sec, apoi repetă întocmai ritualul, fără să-i pese de cei din jurul său.
-Mă bucur că n-am comandat în zadar peste Lumea asta prăpădită şi că ai fost de acord să-Mi aparţii, spuse piticul năsos, rânjindu-şi dinţii îngălbeniţi de nicotină.
Stătea exact pe locul celuilalt, deşi Huascar ar fi putut să jure că, în urmă cu numai o clipă, nu se aflase nimeni pe toată lungimea treptei.
-N-nu înţeleg… se bâlbâi el.
–Feralis cena! scuipă cu dispreţ piticul. Ritualuri barbare… ce nu înţelegi? E simplu: aveam nevoie de tine şi ţi-am creat anumite condiţii, ca să fac acceptarea mai uşoară. Aceste condiţii, preciză.
Studentul îşi reţinu un oftat. Era clar că înnebunea. Adică lumea se stingea aşa, dintr-o toană? Numai ca neînsemnatul de el să fie prins în capcană? Se întrebă, în gând, câţi oameni, cu excepţia sa, mai vedeau pocitania cu nas coroiat şi dinţi cariaţi.
-Nimeni, se scobi în nas piticul. Lasă gândurile, altfel lucrurile îşi continuă drumul deja început şi vor sfârşi prin a-Mi scăpa de sub control. Ce crezi că e uşor lucru să conduci sfârşitul unei lumi? Ştii formula, parolele de introducere şi metoda de lucru. Trasează cercul şi vei închide în el secvenţa pe care-ţi doreşti să o salvezi.
Inca Huascar îşi căută tremurînd pixul. Nu era foarte sigur că vrea acest lucru, în clipa în care începu să contureze cercul, rostind fără voie ritualul de iniţiere. Trăgea cu coada ochiului la pitic şi se răsucea în jurul axei. Nu se întâmplă nimic.
-Cercul! se strâmbă piticul. Ţi-a ieşit oval.
Pixul se roti din nou, scoţînd din praf imaginea unei elipse.. Apoi pe aceea a unui fel de romb.
-Nu mă pricep la desen, recunoscu Huascar, ridicînd din umeri. Nu vrei să-mi arăţi cum trebuie procedat?
Piticul se ridică furios, blestemă printre dinţi, apucă pixul cu un gest repezit, rosti ritualul şi trasă un cerc perfect, dar nu îl închise. Se uita la el, invitîndu-l să îl imite. Studentul apucă pixul de partea superioară, cu ochii strălucind uşor. Mâna împinse obiectul cu câţiva centimetri mai departe şi cercul se închise. Se auzi pocnetul sec, gura piticului se deschise, dar urletul nu reuşi să răzbată până la el. Lumina tremură, imaginea prinse să se defolieze, asemenea unui bulb de ceapă, şi, brusc, bărbatul rămase singur pe trepte.
Îşi şterse fruntea de transpiraţie. Bătrânul răsuci capul şi-l privi lung, continuînd să mestece. Deasupra capetelor, faţa de lămâie galbenă a Soarelui tremura peste trupurile de beton şi sticlă ale oraşului.
Astrologii pierduseră pariul înainte chiar de a-l formula, constată Inca Huascar şi se grăbi spre mulţimea care privea uluită către cer.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.