Proză SF – Ceasornicarul

Publicat de Liviu Goga, 11 iunie 2015, 11:16 / actualizat: 30 ianuarie 2021, 11:46

Ceasornicarul

                                                                                                                         de Aurel Cărășel

Sosise la acasă la meșterul Williams într-o după-amiază fierbinte de vară. Orășelul părea pustiu sub soarele torid și nimeni nu-l întâmpinase la gară, așa cum se hotărâse, de comun acord, cu pedagogul cel mustăcios. Ducea cu el o scrisoare de recomandare, redactată în termeni reci și destul de vagi, și un cufăr din lemn, cu ramă metalică de jur-împrejur, în care-și ținea strictul necesar. Oricum, cei din conducerea orfelinatului nu-i putuseră dărui prea multe lucruri.

Meșterul stătea pe verandă și se făcea că citește ziarul. În realitate, se dădea în balansoar și se cufunda în amintiri puse demult la naftalină. Când a auzit clopoțelul de la poartă, a tresărit și și-a scos repede ochelarii.

-Tu ești Frederic?! s-a mirat și l-a fixat cu o privire ciudată. I-a luat scrisoarea din mână și abia dacă și-a petrecut privirea pe deasupra ei. Vreau să spun, adevăratul Frederic Pohl, băiatul despre care au scris atât de mult ziarele?

Meșterul părea atât de uimit, încât pentru o clipă s-a fâstâcit și nu a știut ce să răspundă.

-E.. eu, s-a bâlbâit și a zâmbit nesigur.

Ce mare scofală era faptul că scriseseră o mulțime de ziare despre boala sa genetică? Oamenii citiseră, se amuzaseră sau se miraseră, dar nimănui nu-i trecuse prin minte să-l înfieze sau măcar să-i facă vreo donație cât de mică pentru a-l ajuta să supraviețuiască. Fusese o simplă curiozitate de moment pentru public și încetase să le mai ațâțe interesul imediat ce un eveniment politic de amploare izbucnise undeva, în apropiere de Marea Mânecii.

-Fii binevenit, în acest caz, Frederic Pohl, a clătinat meșterul din cap, dar nu i-a întins mâna, așa cum se așteptase el. Mă bucur că direcția orfelinatului s-a arătat interesată de propunerea mea. Hei, Jonathan, de azi aveți un nou coleg. Mergi, te rog, și arată-i dormitorul. Și nu încercați să-i faceți șicane din prima zi!

Jonathan era un băiat foarte înalt și slab, cu ochi de vulpe. L-a apucat de braț și l-a tras în josul unor scări din lemn, către dormitorul situat în subsolul clădirii. Ceilalți ucenici se găseau în pauza de după masă și jucau cărți pe bețe de chibrit, așezați direct pe podea. I-au fost prezentați la grămadă și fiecare l-a privit fără pic de curiozitate, fără să întrerupă jocul. Jonathan i-a dat un hamac chiar sub fereastră și i-a indicat un loc unde să-și pună cufărul.

Chiar din ziua aceea, a început să învețe să repare ceasornice. Era o meserie care-i plăcea, deoarece era o fire meticuloasă și se simțea atras de mecanismele formate din sute de șurubele, arcuri, rotițe dințate, care păreau că frizează perfecțiunea funcționării. Și avea ce învăța. Meșterul Williams nu se supăra niciodată pe greșelile făcute, dar avea grijă să se uite într-un fel care-ți îngheța sângele în vine, dacă repetai de două ori aceeași prostie. Cu ceilalți ucenici se obișnuise repede, deoarece nu prea aveau timp să se vadă decât la ora meselor și în perioada de somn. Nici măcar vreme să participe la jocurile de cărți nu-și găsea, deoarece mai întotdeauna se ivea un mecanism de curățat sau vreo rotiță de strunjit.

Prin luna noiembrie, când primul an se scursese demult și știa deja atâtea lucruri încât i se părea ciudat că fusese o vreme când habar nu avusese de existența acestei meserii fascinante, meșterul îl chemase în biroul său de sticlă din mijlocul atelierului și îi făcuse semn să ia loc pe scaunul de lemn cu brațe. Se așezase cu inima strânsă, de parcă ar fi bănuit ceea ce avea să urmeze.

-Frederic, ești cel mai bun ucenic pe care l-am avut vreodată, îi spusese repede, de parcă s-ar fi temut să nu fie întrerupt. Singurul ucenic care a învățat de la mine absolut tot ceea ce trebuie știut în această nobilă meserie. Am mai avut băieți capabili, care au ajuns meșteri vestiți la rândul lor, dar nici unul ca tine. Îmi pare rău că trebuie să-ți spun: nu mai am ce să te învăț, băiatule și de azi încolo ești liber de contract.

Parcă îi căzuse cerul pe cap. Își mușcase buza de jos până la sânge și se străduise să nu izbucnească în lacrimi.

-Bine, dar eu… eu n-am învățat chiar tot. Trebuie că e o greșeală. Nu știu aproape… aproape nimic despre ceasurile electronice, se bâlbâise speriat.

-Alea sunt o porcărie fără viitor, decretase bătrânul și-i aruncase din nou privirea aceea ciudată, cu care-l întâmpinase pe verandă. Școala s-a terminat, îți dau patalamaua la mână, băiete. Poți să fii propriul tău stăpân. Cam ce ai de gând să faci?

Ridicase din umeri și se uitase către ceilalți prin peretele de sticlă, cum munceau aplecați deasupra menghinelor minuscule. Cine naiba să-l angajeze pe un slăbănog ca el, de nici 14 ani? Își simțea gura și sufletul la fel de amare, ca atunci când trebuise să părăsească orfelinatul.

-Tu ești adevăratul Frederic Pohl, a clătinat meșterul din cap. Chiar nu-ți aduci aminte de nimic? De absolut nimic?

-Ar trebui? îndrăznise și tremurase din nou așteptînd un răspuns care i se părea deja cumva cunoscut.

Meșterul s-a ridicat din fotoliul uzat și s-a îndreptat către un birou mic, din lemn întunecat la culoare, așezat în spatele ușii. A scotocit câteva clipe într-un sertar și a extras de acolo o hârtie îngălbenită de vreme.

-Dacă ești chiar Frederic Pohl… cel adevărat, vreau să spun, dacă mă înțelegi… Atunci putem semna un Contract. Așa cum ai semnat unul asemănător și cu tata… cu bunicul… cu străbunicul… cu întreg neamul Williams, de când acesta lucrează în breasla ceasornicarilor. Te pot angaja pe funcția de gunoier de timp. Este singurul post vacant, de care dispun la firmă. Și care te așteaptă numai pe tine. Pentru că nimeni altcineva nu este în stare să facă asta. Dacă îți pui semnătura aici, îți dau o cameră separată, masă gratuită și lucrezi cu programul pe care ți-l faci singur.

Ceva se petrecuse în clipa aceea în străfundurile minții sale, de parcă sclipise un fulger, ajutîndu-l să revadă traseul unei vieți ce părea a nu mai avea sfârșit. Avea lipsă din naștere ceea ce specialiștii în cronozofie numeau gena timpului. Nimeni nu știa când și unde venise pe lume, dar rămăsese scris că în veacul al XVI-lea îl adăpostise un Williams, ceasornicar la curtea unui nobil scăpătat, care-și deprinsese meseria undeva prin regatul Bavariei. De-a lungul secolelor, fugise de multe ori de la familia Williams și nimeni nu știa pe unde rătăcea. Când revenea, exact ca și acum, nu-și mai aducea aminte de nimic. William-șii îl reangajau, de fiecare dată, să măture resturile de timp agățate printre finele mecanisme interioare ale ceasornicelor aduse la reparat, resturi care îngreunau funcționarea, determinînd apariția variațiilor în măsurarea cursului timpului. Exista o periuță specială, foarte fină, despre care legenda spunea că nici n-ar fi fost făcută pe pământ, cu care numai mâna sa putea să perie mecanismele defecte. Pentru că nimeni, în afară de el, nu se pricepea să vadă zdrențele putrezite de timp atârnînd printre rotițe. Datorită lui, faima clanului Williams era uriașă, ceasurile reparate aici o singură dată nemaiavînd moarte.

Meșterul a oftat și i-a întins Contractul străvechi, scris pe pergament. A oftat și el: nu-și aducea aminte nici un amănunt din fascinanta poveste. A examinat cu atenție actul, semnătura sa autentică și, pentru că, oricum, tot nu avea altceva mai bun de făcut, a iscălit din nou, lângă cele 114 semnături identice.

De atunci, Frederic Pohl perie mecanismele ceasornicelor mecanice, stă pe pragul atelierului în timpul liber și fumează mahorcă, așteptînd să vină din nou Timpul, în care trebuie să uite. Pentru că bucata cea mai frumoasă din repetitiva sa viață este aceea când deschide ochii într-o bună dimineață și nu știe unde se află și ce a făcut înainte.

Înainte, la meșterul Williams.