Proză SF – Singurul meridian

Publicat de Liviu Goga, 7 iulie 2015, 09:10 / actualizat: 30 ianuarie 2021, 11:46

Mircea Băduţ

Singurul meridian

Îmi tot spun – când doar constatativ, când auto-încurajator – că port o costumaţie ireproşabilă. De o săptămână înaintez prin pustiul de noroi şi nu mă simt murdar.

La început mi-am zis să număr paşii, poate astfel timpul s-ar scurge mai uşor. Însă am renunţat după mai multe epuizări ale registrului de numere memorabile. Şi nici nu avea mult sens: în faţă oricum ne aştepta o infinitate de paşi, şi doar după parcugerea acesteia – cu ceva noroc – vom fi ajuns în oaza din cealaltă emisferă.

În ultima vreme principala grijă îmi era ca Iria să nu rămână prea mult în urmă, iar din opt în opt ore să-i injectez ei substanţa narcotic-nutritivă şi mie pe cea stimulator-nutritivă. Gândeam – la început lucid, raţionalmente convins, dar apoi din ce în ce mai astenic-maşinal – că este singura soluţie de a reuşi.

Dacă distanţa dintre noi creşte mai mult de cinci paşi mă opresc, o strig încet şi îi întind mâna. Deşi Iria îmi strânge uşor degetele, cumva înfiorată, când mă desprind nu mai are nici o reacţie. În clipele acelea – şi nu numai atunci, pentru că timpul, scurgându-se indiferent şi monoton, parcă încetează să ne mai considere adversari, oferindu-ne răgazuri de armistiţiu cu o generozitate diabolică – încerc să-mi imaginez cum reacţionează mintea sub efectul narcoticului… A! Şi eu mă surprind tot mai des, amuzat, cu gândurile pierdute în neant.

Popasurile, cadenţate din opt în opt ore (depăşisem probabil treizeci), căpătaseră un fel de ritual. Ochii Iriei deveneau mai strălucitori, iar când ceasul-brăţară îmi semnaliza sonor şi prin infrasunet, ne opream brusc. Scoteam din rucsac un prosop regenerabil şi mă ştergeam energic pe mâini şi pe faţă. (Deseori curăţam, cu gesturi mici, şi faţa Iriei.) Apoi, odată scoasă trusa medicală, fixam rezervorul cu narcotic în seringă şi-l administram Iriei. Venea rândul meu, apoi împachetam totul, mă asiguram că ochii Iriei îşi recăpătau căldura molatecă şi, luându-i mâna într-a mea, porneam invariant la drum.

***

Cu vreo patru secole în urmă – conştientizându-se organic starea de supraaglomerare a Terrei, de secătuire concretă a resurselor – se iniţia un proiect major de colonizare a spaţiului cosmic. Civilizaţia umană se vedea nevoită să-şi caute prin galaxie noi spaţii de locuit. Aşa încât, după zeci bune de ani de la acea decizie, omenirea era cam gata să înceapă marele voiaj.

Ceva mai târziu, o expediţie de prospectare ajungea pe Vanelia. Planeta, deşi doar cu puţin mai mare decât Pământul, avea un relief năucitor: pe 99% din suprafaţă se întindeau deşerturi continue, iar infimul rest era alcătuit din două oaze vegetale. S-a zis „deşert” nu pentru corespondenţa cu imaginea noastră clasică, ci pe baza trăsăturilor de întindere, platitudine şi pustietate, de altfel singurele evidente.

Planeta nu doar că avea atmosferă, dar – criteriu primordial pentru alegere – aerul găsit era suficient de asemănător cu cel al lumii noastre de origine. Desigur că pentru colonizare prezentau interes doar oazele: cele două perimetre înconjurau singurele surse de apă. Chiar dacă nu se aflau exact în puncte diametral opuse pe sferoid, oazele respective configurau polii bio-magnetici ai planetei. Până aici considerat, arealul ar fi fost destul de generos. Doar că – aflându-se despre existenţa unui „bioelectromagnetism cu manifestări necontrolate” (aşa, prudent, fusese catalogată stranietatea locurilor) – colonia pilot avea să fie proiectată pentru o comunitate restrânsă (zeci-sute de oameni), intrând totuşi în categoria largă a coloniilor independente de origine.

După trei ani de la instalare, un grup de cercetători a stabilit că polaritatea biologică a planetei se schimbă – oarecum asemănător celei magnetice terestre – însă la intervale scurte şi imprevizibile. Descoperiseră chiar şi ecuaţia de schimbare a polarităţii, ecuaţie al cărei singur neajuns era necunoaşterea momentului unei schimbări în raport cu timpul astronomic local. A apărut şi ipoteza că schimbarea bio-polilor ar putea fi însoţită de efecte adverse pentru colonişti, însă – fiind o chestiune multe prea vagă şi incontrolabilă – s-a dovedit greu de creionat un plan de apărare acceptabil.

Construcţia habitatului se încheiase de un deceniu şi ceva, şantierul, lent dar fascinant, devenind pentru mine ‘amintirea copilăriei’. Locuinţele – despre care glumeam că ar fi ‘culmi estetico-practice ale arhitecturii coloniale spaţiale’ – pulsau de viaţă. Mai apoi, la absolvirea Cursului de maturizare, când am fost propus ca membru auxiliar al Consiliului de administraţie, am aflat şi eu despre problema polarităţii biologice. Însă, în anii de viaţă paşnică scurşi de atunci, am cam uitat cu toţii de acea ameninţare teoretică.

***

De Iria – o fată frumuşică, nu foarte subţire – m-am apropiat înspre finalul adolescenţei noastre prelungite, ieşind cumva împreună din acea fază incertă, specifică coloniştilor prin suspendarea limitei dintre dezvoltarea resurselor personale şi exploatarea acestora.

Când simţeam nevoia unei schimbări în decor, ieşeam împreună la o extremitate a oazei, chiar străbătând câţiva kilometri. De acolo priveam peste întinderile pustii. Şi deseori ne prindea noaptea vorbind despre lucruri simple sau nu. Nopţile luminoase de pe Vanelia stimulând discuţiile prieteneşti…

Într-o astfel de seară s-a produs dezastrul. Aerul s-a încins, a început să vibreze, iar când un miros îndepărtat a ajuns la noi, Iria a cerut să ne întoarcem. Am încercat să-i explic, amintindu-mi, că ar putea fi vorba de o schimbare a polarităţii; că fenomenul poate fi nociv.

În scurt timp mirosul a devenit insuportabil, obligându-ne să ne mai îndepărtăm un kilometru. Privind în gol – în momentele difuze de aşteptare ce au urmat – m-am gândit la posibilul dezastru: feţe de camarazi îmi treceau prin minte, iar variantele pesimiste mă sufocau. Ca să nu intru în panică am încercat să-mi aduc în minte instrucţiunile discutate odinioară în consiliu. Îmi păreau aşa de ne-nţelese că de-abia aşteptam să consult calculatorul central.

Nerăbdarea a luat proporţii şi, puţin înainte de venirea dimineţii, asumându-ne orice risc, am pornit în grabă înapoi spre colonie.

Când am ajuns am fost nevoiţi să vedem urmele unui dezastru. Străzile erau pustii, magaziile la fel, semnalizatoarele se agitau inutile şi, foarte rar, câte un trup neînsufleţit. Cam asta am văzut în fuga disperată spre clădirea centrală. Am intrat şi ne-am apropiat de afişajul calculatorului. Literele galbene clipeau:

EMANAŢIE BIOLOGICĂ DE 3.1 MRi.

NATURĂ NEDETERMINATĂ.

EFECT AL SCHIMBĂRII DE POLARITATE BIOLOGICĂ.

DOZĂ MORTALĂ PE O SUPRAFAŢĂ CVASI-CIRCULARĂ CU RAZA DE 5 KM ÎN JURUL POLULUI.

INFORMAŢII SUPLIMENTARE: C 2156.

Iria m-a privit îngrozită şi a ieşit fugind. Am dat să o urmez, dar m-am întors amintindu-mi de instrucţiuni. Am revenit deci la consola calculatorului şi am format codul 2156. Am completat datele cerute de iniţializarea programului şi aşa am aflat totul.

Timp de aproape doisprezece ani oaza va fi de nelocuit datorită emanaţiilor pulsatorii de gaz otrăvitor, apoi celălalt pol va deveni nelocuibil pentru aproape cincisprezece ani. Trebuia, în următoarele două ore, să mobilizez supravieţuitorii şi să pornim spre cealaltă oază. Am comutat rapid toate interfoanele şi am lansat un apel repetat.

Instruisem calculatorul să comunice pe scurt cele întâmplate aici (mesajului, modulat în pulsul electromagnetic trimis, îi vor fi necesare multe luni până să ajungă pe Pământ) şi terminasem de tipărit harta globului, când – aproape neauzit – a intrat plângând Iria. Şi-a calmat suspinele când m-a simţit alături şi mi-a spus că ai ei au murit, că au murit cu toţii. Am fost nevoit să o cred: interfoanele, amplificate la maxim, emiteau doar un uşor zgomot de fond, iar semnalizatoarele şi senzorii confirmau totul.

În scurt timp am reuşit să-mi alung din minte imaginile şi să-mi adun gândurile. Am încercat să-i explic Iriei instrucţiunile. Logica a înteles-o imediat, nu înţelegea însă ce rost mai are să încercăm noi, rămaşi singuri. Nici eu nu-mi explicam rostul: dacă era instinctul de supravieţuire, sau dacă erau instrucţiunile primite în consiliu şi mandatate imperativ; însă ştiam că trebuie să trăim. (Doar mai apoi aveam să realizez că nici nu mă zbătusem prea tare să-mi definesc motivaţia.) Durerea şi groaza îi anulaseră Iriei instinctul de conservare; mi-a spus că nu vrea să audă de instrucţiunile privind plecarea, iar eu n-am decât să plec. „Singur!”

A ieşit lăsându-mă perplex, însă mi-am revenit de cum a trântit uşa dispeceratului şi m-am repezit să acţionez sistemul de blocare a uşilor exterioare.

După câteva preparative am chemat-o şi i-am spus:

– Ţin la tine prea mult ca să te las singură. Însă vreau cel puţin să încercăm un vaccin, şi sper să aibă efect!

Neputând citi mai nimic în privirea mea fals-preocupată, m-a lăsat să mă apropii şi să îi fixez seringa pe antebraţ. Am greşit puţin atunci când, pentru mai multă siguranţă, i-am strâns ferm mâna, şi ea a început să bănuiască.

– All, tu nu cumva … vrei să… mă duci…

Apoi zvâcnirea i-a fost estompată de narcotic.

„De acum buna mea Iria mă va urma oriunde!” Mi-am comunicat aceasta sec, refuzându-mi pentru moment orice alte gânduri, reproşuri şi implicaţii.

Am mai citit o dată instrucţiunile date de calculator, am pus în rucsac trusa medicală, rezervele nutritive, o mică trusă tehnică şi un cort miniatural, şi am plecat numaidecât fără să-mi analizez simţămintele. Totul într-o frenezie deopotrivă disperată şi logică.

Iar faptul că Iria se ţinea cu încredere de mâna mea mi-a coagulat hotărârea de care aveam nevoie pentru a porni în străbaterea planetei până la singurul loc unde am putea trăi.

Ieşisem din oază şi, privind în urmă, mi-am zis că imediat se va produce o nouă emanaţie. Mi-am îndreptat ochii înainte şi am pornit la drum gândindu-mă că avem de mers pe jos peste douazeci de mii de kilometri de pustiu, aşa că n-are rost să speculez asupra celor ce se vor întâmpla în fostul habitat.

***

După încă o săptămână noroiul apos se transformase într-unul mai gros, ce făcea încălţămintea să gâfâe, apoi şi mai gros, încât urmele lăsate aveau o adâncime de doar doi-trei centimetri. Tot trasând, cu ochii şi cu pasul, meridiane peste întinderile planiglobice de noroi, am ajuns să-mi spun, cu academică autoironie, că aici noroiul nu se datorează umezelii, ci lipsei condiţiilor de uscare. Nu plouase niciodată şi nici nu-mi amintesc să fi văzut vreo urmă de nor. Scăderea nocturnă de temperatură era inofensivă, îngăduindu-ne să mergem nestingheriţi sub lumina puternică a satelitului natural.

***

Injecţiile se dovediseră de încredere (cel puţin pănă acum): străbăteam aproape o sută de kilometri într-o zi de mers continuu.

Oricum, în afară de mers, ajunsesem să nu mai pot face altceva. Doar la popasuri mă gândeam la Iria, la felul cum suportă marşul, la reacţiile ei, încercând uneori să-mi imaginez ‘mecanismul’ acestora. Între timp se insinua ceva îngijorător: îmi pierdeam câte un pic din luciditate. Mă diluam în miezul ritmic al acestei situaţii aritmice, autoguvernarea predându-se convenabil instinctului. Era o stare ciudată: senzaţii noi îmi înlocuiau încet gândirea. Străbaterea drumului mi se imprima în subconştient, devenind reflex atotstăpânitor, lege fundamentală. Astfel ţelul fixat, mintea, parcă eliberată, îmi fremăta în dezordine, de obieci în jurul subiectului necesar – Iria.

***

Treptat şi aproape neobservat noroiul se uscase, crăpând în forme neregulate ce câştigau o incredibilă simetrie prin repetarea nesfârşită. Începusem chiar să cred că suprafaţa planetei este plană, orizontul nepărând a se pierde datorită razei de curbură ci prin limitările optice umane. O aberaţie ce-mi bântuia deseori gândurile. Pe de altă parte, în clipele de raţionament, mai apărea şi teama de reacţie a organismelor faţă de lipsa de somn (suprimat serologic) şi faţă de substanţele inoculate.

Mărşăluiam continuu, într-un ritm ce părea uneori a sfida eşenţele şi spiritele locului. Însă, de sus, probabil că privirii zeilor le-am fi apărut doar ca o dâră de filigran pe cupola planetei…

***

Solul devenise ridat de crăpături imense, pe care le feream cu destulă caznă. Pe aici probabil că apa trăgea chiulul de secole. Uneori, privind analitic în jur, îmi spuneam că mai avem multe de învătat despre planetă, mai nimic din ceea ştiusem despre clima lumilor întâlnite neexplicând starea de aici. Şi realizam, spunându-mi astfel, că depinde şi de efortul şi de norocul nostru de acum dacă va exista un viitor pentru cunoaşterea acestui detaliu.

***

După unul dintre popasuri, deci într-o ‘zonă’ de luciditate, mi-am dat seama brusc – cu o palpitaţie de reproş – că am pierdut socoteala timpului. Imediat după momentul de panică ar fi trebuit să mă mobilizez să refac jurnalizarea. Dar am zâmbit spre interior – învins, sau poate înţelept – zicându-mi că această deplasare a interesului ne protejează, că suntem prea mici şi prea muritori ca să ne îndirjim în continuare împotriva Timpului. Pierdusem noţiunea lui, acceptând că doar spaţiul se interpunea între noi şi oaza de viaţă.

***

Mi-am impus – adunând cu dificultate necesarul de raţiune – să urmăresc apariţia prafului în aer pentru a ştii să iau măsuri suplimentare de izolare a echipamentului şi a costumaţiei. Însă deocamdată solul era cât se poate de compact: nici o particulă de praf nu se desprindea în nici un fel. Din această privinţă totul era în ordine.

Ceva curios îmi părea că se întâmplă cu Iria. Pe fondul aceleiaşi nevoi de protecţie, în momentele dinaintea popasurilor, când narcoticul începea probabil să-şi piardă efectul, mă striga uşor, mă ajungea de la cei trei paşi dinapoia mea, mă apuca de mână şi mă trăgea înainte. Începuse chiar să mă ajute la injectarea serurilor, iar privirile ce le schimbam se înmulţiseră.

Aveam atunci clipe de nesiguranţă a gândurilor. Gânduri ce, pe de-o parte mă acuzau că procedez cu Iria la un astfel de tratament, pe de altă parte mă asigurau că – ferind-o de oboseală şi depresii – aveam mai multe şanse.

***

O sclipire stingheră de luciditate: un mugur de idee a încercat să-mi străbată înţeţoşarea înstăpânită în gânduri, însă din acel efort mental doar un fel de senzaţie a ajuns până la nivelul conştientului – o întrebare incert formulată privind echilibrul termodinamic şi valabilitatea principiilor sale pe planetă. Ulterior gândul avea să mă mai necăjească, atât prin reproşul că nu impusesem memoriei să reţină şi conţinutul odată cu revelaţia, cât şi prin silinţa de a-mi aminti cheia acelei idei.

***

A apărut şi praful, însă – neavând cine-l sufla – rămânea neclintit pe solul tare, ca un covor greu. Probabil greutatea neconvenţională a particulelor de praf motiva insignifianţa dârei pe care o ridica mersul nostru, dar de asta nu ne puteam plânge. Cel puţin din raţiuni de igienă.

După încă vreo douăzeci de popasuri, ne-am aflat – progresiv – în nisipurile veşnice. Solul era plat din orizont până în orizont. Nici măcar nu sufla vântul, să pară astfel o imagine mai pământească. În mostruozitatea aceea descurajant de imobilă doar noi ne mişcam, înaintând tot mai vlăguiţi prin deşert.

***

Nu ştiu cum şi de ce, dar ajunsesem să o ţin pe Iria continuu de mână. Lucru ce avea să ne salveze de la o tragedie. Într-una din zile, la un popas, am injectat la amândoi ser nutritiv-narcotic.

Am simţit valul de anihilare a conştientului în timp ce împachetam trusa. Cu ultimul gând coerent mi-am zis că voi afla pe propria piele cum acţionează narcoticul. Îmi amintesc doar senzaţia de a fi spectator inert şi atemporal la tot ce mă înconjura şi la ce mi se întâmpla – vedeam imagini (sau mi le închipuiam), auzeam zgomot (sau mi se părea). Când mi-am revenit din coşmarul acela de neputinţă am observat că ne oprisem (nu ştiu de cât timp), şi Iria deja se curăţa pe mâini şi pe faţă. Mi-am adunat puterea să refac injecţiile şi totul a reintrat în obişnuit. Doar că am fost nevoit să corectez traseul – mersesem ore întregi perpendicular pe ruta propusă. O compensaţie neaşteptată: am avut senzaţia unei vacanţe relaxante, cu a cărei tentaţie aveam să mai lupt uneori.

Zile întregi nu m-am putut abţine să mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă m-aş fi pierdut de Iria…

***

Deşertul devenise exasperant. Nisipul fin – creat probabil în urmă cu milenii, prin cine ştie ce miracole, căci diferenţele de temperatură erau acum nesemnificative – se ridica în urma paşilor noştri ca o dâră lungă de praf, joasă şi cuminte ca un şarpe domesticit.

Crescuse mult temperatura şi simţeam mâna Iriei transpirând. Deşi costumele minimizau pierderea apei, corpurile se deshidrataseră alarmant în ultimele zile. Urmăream temător evoluţia temperaturii şi reacţia organismelor noastre.

La unul dintre popasuri am fost bucuros să constat o scădere măsurabilă a temperaturii mediului. Învăţasem cândva despre simetria liniară a climei vaneliene, aşa încât acel gradient negativ îmi spunea că am fi la jumătatea drumului. Atunci, revigorat de idee, i-am vorbit Iriei despre şansa reală de a ajunge la oază. Nu înţelegea nimic, însă zâmbetul ei îmi era îndeajuns.

***

Nu-mi amintesc când (şi cum de) se terminase arşiţa aceea de bronz topit: zile întregi fusesem lucid numai la popasuri, şi numai atât cât să mă pot mira de unde mai am puterea să respect ceremonialul acestora.

Simţeam blurarea crescând peste raţiune şi făceam cu greu efortul de a urmări traseul pe hartă. Aerul nu mai era aşa de încins, însă nisipurile îmi aminteau că mai este încă foarte mult de mers.

Uneori mă gândeam că de la plecare stăteam numai pe tălpi. Îmi priveam picioarele, cum o ia unul înaintea celuilalt şi apoi al doilea în faţa primului, şi din nou… Când voiam să-mi alung îndoielile strângeam încet mâna Iriei: uşorul ei geamăt mi-aducea aminte că trebuie să mă adun.

***

Nu mai ştiu cât timp trecuse şi de când, însă la un popas din cele nemainumărate s-a întâmplat ceva. După ce m-am şters pe mâini, am desfăcut trusa şi am întins Iriei, pentru un moment, rezerva de ser. Când să încarc seringa, Iria a aruncat doza pe jos. (Aşa cum subit se întrajutorează strâns celulele pielii la un duş rece, aşa mi s-au mobilizat atunci lucidităţile de prin cotloanele minţii.) Am privit-o în ochi ascunzându-mi surprinderea.

A respirat amplu de câteva ori, iar apoi mi-a spus:

– Ai încredere, All! Voi fi lângă tine.

Ceea ce am aflat atunci mi-a coagulat pierdutele resurse de simţire şi gândire.

Drumul ce-l mai aveam de făcut, nu puţin, a devenit o sarcină purjată de îndoieli şi neputinţe. Nici faptul că vom fi singuri nu mai avea importanţă – puteam lua viaţa de la începuturi.

Iria arăta splendid şi de atunci aveam să folosim acelaşi ser. În plus, după lunile de monolog imaginar, redescopeream cu voluptate vorbirea şi schimbul de idei. Mă dezmeticeam prin ele.

După două săptămâni de la acel eveniment solul ni se arăta acoperit de un noroi cleios. Însă chiar şi aşa, în „organizarea de echipă”, străbăteam peste treizeci de kilometri într-un ciclu. Iar popasurile deveniseră de neuitat – pe lângă impresii tehnice asupra traseului şi planuri de viitor, schimbam priviri ce povesteau despre o iubire unică. Cel puţin pe planeta aceasta.

***

Din depărtare am desluşit nişte forme singulare în pustiu. Gândul că acolo este chiar oaza dorită ne-a făcut să grăbim pasul, ignorând epuizarea.

După câteva ore bune ne-am oprit lângă un izvor.

Am instalat cortul. Mersesem şapte luni şi unsprezece zile: bănuiam că oprind tratamentul va urma o reacţie vulgară a metabolismului, o oboseală hidoasă, pe care numai dormind o puteam păcăli. Ne-am culcat grăbit, motivaţi şi de faptul că, după acel somn, ne aştepta începutul unei noi vieţi.

Însă ochii nu voiau să mi se închidă, rămânând pironiţi pe bucata de cer decupată de fereastra minusculă a cortului. Ba tot ei mi s-au lărgit dintr-o dată: scânteia ce mă tot tachinase jucăuş cu privire la paradoxul termodinamicii planetare mi s-a fixat deodată în minte explodând într-o idee sublimă: anomalia planetei ascundea acumulări enorme de energie, la care am ştiut atunci că ne putem „racorda”. Iar dacă – după somnul care deja mă fura – voi reuşi să-mi clarific ideile, atunci colonia de aici va putea curând să irumpă.

***