Proză SF – Poporul Pierdut

Publicat de Liviu Goga, 9 iulie 2015, 11:52 / actualizat: 30 ianuarie 2021, 11:46

                                                                        Poporul pierdut

                                                                                                                    Mircea Liviu Goga

“În numele zeilor onoraţi – citi William – eu, Liu Chang, umil servitor al maestrului şi urmăritor al Tao, amintesc această legendă venită, se zice, din noaptea istoriei, din vremuri mult mai îndepărtate decât cele în care a fost întemeiat Imperiul Qin. E vorba despre legenda Marelui Popor Pierdut, cel care s-a abătut într-atâta de la normele bunătăţii, adevărului, cinstei, mărinimiei şi dreptăţii încât…”

William auzi un zgomot în hol şi închise, cu pocnet, dosarul. Huan Lan, servitorul chinez, păşi în încăpere.

-Domnule, a sosit sir Silvester Perkins…

-Ah, da, pofteşte-l în salon – se ridică el precipitat. Aşeză dosarul într-un sertar şi merse repede către uşă.

-Sir Silvester! Aproape că aşteptam vizita asta, dar o bănuiam abia mâine sau…

-Dragul meu – rosti musafirul – am ştiut că te-ai întors aproape în aceeaşi clipă în care ai păşit pe pământul bătrânei Anglii. E drept, nu m-ai contactat în niciun fel, – glasul deveni mustrător – lucru care m-a făcut să-mi pun anumite întrebări. Puteai telefona, îmi ştii si mail-ul, ce naiba! E aproape o lună de când n-am mai primit de la tine nicio veste!

-Îmi cer scuze, sir Silvester, dar am aşteptat să mă lămuresc apropòs de anumite lucruri care mi s-au întâmplat în ultima vreme. Nu voiam să te amestec sau să te trimit pe piste false…

Sir Silvester se trânti într-un fotoliu şi deschise larg braţele.

-Piste false? Ai început să foloseşti jargonul poliţiei! Ce putea fi atât de important încât să nu-mi scrii două cuvinţele? Până şi maică-ta m-a sunat, nici ea nu mai ştia nimic despre tine!

-Sir Silvester, suntem amândoi oameni de ştiinţă…

-Ah! – îl întrerupse celălalt cu aplomb – să nu-mi spui că ai descopert Arca lui Noe sau Chivotul Legii…

-Mmmm… nu, nu chiar. E altceva. Un lucru care mă chinuie şi-mi dă mari dureri de cap. În plus…

-Ei?

-Am primit nişte ameninţări. Poate să ţi se pară ciudat; nu le-am luat în seamă, dar, în context, sunt tulburătoare…

-Ai anunţat poliţia?

-Da, desigur. Au spus că vor verifica.

-Aşadar, ai dat peste o enigmă! Bravo! – îşi frecă mâinile satisfăcut sir Silvester. Ia să vedem dacă pot ghici. Pariem?

–Pe o cină la Gordon Ramsay că n-ai să reuşeşti.

-E-n regulă. E un restaurant destul de bun chiar dacă sunt altele şi mai bune. Îmi place că eşti un englez adevărat, din vechea gardă. Tinerii ăştia habar n-au despre… dar ha, hai s-o lăsăm. O să mă joc puţin cu tine de-a Sherlock Holmes, de acord?

-N-am nimic împotrivă – râse William. Se aşeză pe un scaun lângă biroul masiv din lemn de nuc şi se pregăti să asculte.

-O să-ncep prin a te felicita – zâmbi sir Silvester. Îmi place cum te-ai aranjat aici. Mobila e veche şi splendidă. Cred că te-a costat o groază de bani.

-Ştii de unde – clătină din cap William.

-Fireşte. Premiul acela care te-a cam făcut celebru în comunitatea ştiinţifică, la care s-a adăugat moştenirea…

-Unchiul Harry, da. De fapt, de la el a plecat…

Sir Silvester îl privi atent.

-Ce?

-Călătoria asta din care abia m-am întors – oftă William. Dar continuă-ţi rolul de Sherlock Holmes, o să-ţi povestesc, nu-i nicio grabă.

-Aşa deci! Foarte bine! – îşi frecă din nou mâinile sir Silvester. Aşadar, prietene, ceea ce se ştie cu exactitate despre tine este că eşti istoric, specialist în istoria veche a lumii. Se mai ştie şi că, în urmă cu aproape două luni, ai plecat în China fără să oferi nimănui prea multe explicaţii. Nici chiar mie. Am citit ziarele, nu se anunţase acolo nicio descoperire epocală; deci, nu fusesei chemat în calitate de consultant ştiinţific sau mai ştiu eu ce. Pe de altă parte, explicaţiile sumare pot să însemne că, dacă ai fost chemat, treaba e destul de secretă. Legată poate de ceva mistere tibetane sau de marele Qin, întemeietorul imperiului. Ah, chinezii ăştia mă amuză teribil! Fac pe marxiştii şi pe ateii, dar ezită să umble la mausoleul împăratului lor din cauza legendei că violarea mormântului va duce la prăbuşirea Chinei. Habar n-am ce e mai bine să fii: credincios sau superstiţios. Mda, revenim: dacă ar fi fost o chestie oficială şi secretă, sunt sigur că nu ne-ai fi spus nici măcar destinaţia călătoriei tale. Ştiu că nu-ţi place să vinzi altora taine care nu-ţi aparţin. În concluzie: ai plecat în China în nume personal, dar pregătindu-te să vânezi un mister de care auzisei ceva şi nu ştiai de unde să-l apuci. Am ghicit?

-Sigur – râse William. Până aici nici nu era prea greu.

-Într-adevăr, n-a fost mare lucru, dar să mergem mai departe. Ai ţinut cu mine şi cu alţii legătura o lună întreagă. Asta înseamnă că, în perioada asta, ai căutat ceva. N-ai umblat prea mult: din Beijing te-ai plimbat într-un oraş sau două, şi asta în prima săptămână în care ai stat în China. M-am interesat: oraşele alea n-au muzee prea importante; exponatele preţioase au fost trimise în Capitală. Alte săpături arheologice nu avuseseră loc recent în cele două zone. Concluzia este: nu căutai un artifact, ci, eventual, drumul către el. Umblai după anumite manuscrise. Corect?

-Corect.

-Din câte te cunosc, nu te-ar fi pus pe jar vreun ciob de oală din mai ştiu eu ce dinastie. Tu umbli (cu riscul de-a te discredita, dragul meu, ţi-am mai spus asta şi altădată) după acele artefacte sau manuscrise care, odată găsite, sunt înmormântate în subsolurile muzeelor sau, pur şi simplu, distruse de orice arheolog cu scaun la cap. Lucruri care ar schimba istoria oficială.

-Şi nu consideri atitudinea mea corectă, sir Silvester? Un arheolog autentic ar trebui să fie total nepărtinitor, să accepte evidenţa, mai ales când aceasta e susţinută de dovezi materiale. Se schimbă istoria? Asta-i o prostie! Istoria nu se poate schimba. Nu se schimbă decât ceea ce cunoaştem noi despre ea!

-Dragul meu – îi opri, tacticos, avântul sir Silvester – istoria oficială e valoroasă dintr-un singur motiv: ne suportă şi reuşim s-o suportăm şi noi pe ea. Poate că înţelegi ce vreau să spun. Să zicem că printre vestigiile rămase în urma bătăliei de la Hastings ai descoperi resturile deteriorate dar recognoscibile ale unei brichete cu gaz.  Istoria oficială îţi va spune că tu, probabil, ai încurcat borcanele sau unul dintre asistenţii tăi a făcut o glumă proastă. Să admitem, însă, că n-ar fi nicio glumă. Ai putea să explici motivul pentru care bricheta se află acolo fără să faci apel la călătorii prin timp sau la extratereştri?

-Presupun că nu – acceptă William.

-Fii sigur, dragul meu. Din păcate, deocamdată niciun călător prin timp sau extraterestru nu s-a prezentat comunităţii ştiinţifice de la Cambridge ori măcar oficialilor ONU ca să-ţi susţină teoria. Cu aceeaşi valoare de adevăr ai putea să afirmi că bricheta a fost aşezată în sit prin puterea domnului Dumnezeu, în faţa căruia “no comment”, este?

-Hm, da. Totuşi…

-Fii drăguţ şi nu mă întrerupe, OK? Aşadar, căutai nişte manuscrise care să-ţi indice drumul către un lucru anume. Nu unul cunoscut. Pe de altă parte, acel lucru pe care-l căutai nu era unul interzis, altfel ai fi avut probleme cu autorităţile. În cele din urmă ai găsit manuscrisele. Din acea clipă ai interupt legătura cu lumea. Ai plecat undeva, acolo unde sperai să descoperi artefactul pe care-l pomeneau documentele. Erai destul de sigur că obiectul acela exista cu adevărat.

-Până aici, raţionamentul e corect.

-Hai, acum, să vedem cam despre ce ar fi putut fi vorba. Un loc, un sit arheologic? Nu, desigur, doar dacă nu cumva ar fi vorba de locul în care a fost găsit obiectul căutărilor tale. Şi ce ar putea reprezenta acel obiect? N-ai fi putut să-l scoţi clandestin din China, iar a-l vedea, pur şi simplu, nu cred că ţi-ar fi folosit. Dar puteai scoate oricând din China o fotografie, nu-i aşa?

-Aşa e.

-Bun. Deci, te interesa să fotografiezi ceva. Pentru o oală descoperită de arheologii chinezi n-ar fi fost nevoie nici măcar să te duci acolo. Ai destule relaţii, puteau să-ţi trimită poza pe net. Asta înseamnă că nu poate fi vorba doar de o simplă inscripţie. Oricum, nu una făcută pe vreo cărămidă sau pe pereţii unui vas; revin, o puteai obţine şi de aici. Concluzie: te-ai dus să găseşti şi să fotocopiezi un manuscris deosebit, de care arheologia oficială nu ştie nimic – sau ştie şi-l ignoră. Am dreptate?

-Ai. Cu toate astea, raţionamentul tău ar putea fi cu totul greşit. Dacă vrei să te pătrunzi de misterele alchimiştilor ai nevoie şi de fotografierea detaliată a unor catedrale, nu doar de cărţi de alchimie. Deci: poate m-am dus să fotografiez, complet şi cu teleobiectivul, echivalentul chinezesc al unei catedrale.

-Dacă ai fi făcut doar asta, n-aveai de ce să rupi legătura cu lumea civilizată, dragul meu domn. Puteai să-mi scrii în continuare mail-uri şi să-mi povesteşti despre minunatele oraşe şi peisaje ale Chinei. Presupun însă că manuscrisul pe care-l căutai se afla tăinuit undeva, poate într-o mănăstire tibetană, poate în alt loc la fel de misterios şi secret. Şi erai prea ocupat şi surescitat ca să mai ai timp de expediat mail-uri.

-Şi cam ce crezi că ar conţine manuscrisul? – îl zgândări William.

-Dragul meu, asta tu trebuie să-mi spui, eu doar ţi-am arătat că pot ghici motivul căutărilor tale.

-Domnule Sherlock Holmes, zău, ţi-ai câştigat cina! – începu să râdă William. Da, aşa e. Pot chiar să adaug că în ultimele săptămâni nici nu m-am mai aflat în China.

-Ci în Nepal – completă sir Silvester.

William îl privi uluit.

-N-ai de ce să te miri – fu rândul celuilalt să râdă. Biletul tău de avion porneşte din Kathmandu către New Delhi, apoi spre Europa cu escală în Dubai. În Budapesta ai schimbat cursa şi ai ajuns la Londra alalteieri seară.

-De unde naiba ştii?

-Crede-mă William, când ai “dispărut”, ca să zic aşa, am fost toţi foarte îngrijoraţi. Şi maică-ta…dar o cunoşti mai bine ca mine. M-a pus să-i promit că mă interesez. Am făcut-o foarte discret, fără să alertez oficialităţile chineze, străduindu-mă să nu-ţi deranjez nici ţie cuviosul anonimat în care te complăceai, ca nu cumva să-ţi încurc cercetările şi să ajungi să-mi porţi pică. Pe de altă parte, nu puteam lăsa lucrurile în voia lor cum mi-au sugerat câţiva pentru că, deşi a aderat la economia de piaţă, China a rămas comunistă, asta însemnând că nu poţi să-i superi oricum pe băieţi fără să tragi anumite ponoase – şi am înţeles că puşcăriile, în China, sunt cam aceleaşi de pe vremea lui Mao. M-am temut puţin de problemele diplomatice, până când am înţeles că poliţia lor nici nu te remarcase. Atunci m-am liniştit din acest punct de vedere, m-am gândit şi am ajuns la concluzia că e preferabil să urmăresc cursele cu avionul din China şi din ţările vecine. Era greu de crezut că n-o să apari pe undeva. Sigur, ţi se putea întâmpla un accident, n-aş fi avut cum să intervin, dar de-astea se-ntâmplă destule şi în bătrâna Londră. Te ştiu un tip abil şi descurcăreţ.

-Sir Silvester, mă uimeşti. Presupun că ai putea găsi pe planetă un om anume la fel de repede ca şi FBI-ul…

-O, mult mai repede, crede-mă. Cei de la FBI se încurcă în formalităţi.

-Sunt o gazdă groaznică  – îşi dădu deodată seama William. Hai în birou, îţi pot oferi un brandy cu sifon şi o cafea arăbească, dacă eşti de accord.

-Te pomeneşti că vrei să scapi de explicaţii? – zâmbi sir Silvester, ridicându-se.

-Ba dimpotrivă. Te rog, pe-acolo.

După ce intră, sir Silvester roti ochii şi exclamă:

-Frumos! Excelent!

-Dacă te referi la artefactele de pe pereţi, nu sunt chiar toate autentice – se scuză William.

-Arată grozav! – nu-l luă în seamă sir Silvester. Artă africană veche, dar şi paleoliticul european e reprezentat în esenţa sa. Ah, iată colţul oriental! Mă bucur că ţi-ai găsit, în sfârşit, o casă suficient de încăpătoare încât să poţi etala totul altfel decât în formă de grămadă.

-Îmi place aici – mărturisi William. E aproape de Hampstead Heath; cred că nicio locuinţă n-ar trebui constrută altfel decât în apropierea unui parc.

-Ai fost plecat. Cine s-a ocupat de toate?

-A, Huan Lan. E foarte priceput şi mă bizui pe gusturile sale. Chiar, e cazul să-l chem.

Îşi scoase telefonul mobil şi apăsă o tastă. Servitorul apăru în câteva clipe.

-M-aţi sunat?

-Cafea, brandy, sifon şi…

Se întoarse către sir Silvester:

-Presupun că ai mâncat, dar poate că o gustare…

-A, nu, nu. Sunt doar în trecere. La prânz mănânc în campus, e mai comod, ţinând cont că am curs după-amiaza.

-În campus? – se minună William. Ei, de ce nu?

Privi către Huan Lan, iar acesta se înclină şi dispăru.

-Ei, şi acum, până se întoarce Huan, trebuie să-ţi spun, sir Silvester, că totul a pornit de la Harry. A fost, întreaga viaţă, obsedat de mistere şi conspiraţii. Mi-a lăsat un vraf de documente despre care el însuşi s-a convins, înainte de a muri, că nu sunt atât de importante precum par. Plus un dosar oarecum special…

-De ce special? – ţinu să afle sir Silvester.

-Mai întâi, pentru că aparţinea domeniului meu de studiu: istoria antică sau chiar preistoria. Harry era convins că secretele trecutului sunt cunoscute şi ocultate de anumiţi iniţiaţi aparţinând unor organizaţii secrete… mă rog, ţi-am povestit deja că era fascinat de conspiraţii. În orice caz, e vorba de o legendă despre un mare popor care ar fi existat odinioară şi care…

-Şi care a pierit într-un fel oarecare – îl întrerupse, râzând, sir Silvester. Continentul Mu, Lemuria, Atlantida… lucruri ştiute şi niciodată dovedite.

-M-am gândit şi eu iniţial la Atlantida – mărturisi William. Dar nu e vorba despre aşa ceva. Poporul despre care vorbeşte legenda n-a dispărut oricum, ci într-un mod oarecum singular: a fost scos înafara timpului.

Sir Silvester ridică o sprânceană. Înainte de a-şi putea exprima mirarea, William continuă:

-E vorba despre un popor rău, foarte rău. Unul care s-a abătut de pe calea dreptăţii şi bunătăţii. Un popor de ucigaşi, de nemernici. Legenda îl numeşte Poporul Pierdut.

-Şi?

-Atunci celelalte popoare au hotărât să-l ignore. Să şteargă orice mărturie, orice referinţă despre el din anale. Să nu-l mai vadă. În acest mod au reuşit să-l alunge din istorie, adică din temporalitate. Cumva, din însăşi memoria umanităţii.

-Asta chiar e o legendă interesantă – admise sir Silvester. Dar nu înţeleg cum ai putea să nu mai vezi un lucru care există…

-Harry a presupus că s-a procedat la un fel de hipnoză colectivă. Una reciprocă, dacă vrei. Popoarele lumii au continuat să evolueze în timp, dar nu şi acesta. Pentru Poporul Pierdut, timpul ca atare a pierit. Sau, dacă vrei, şi-a ieşit din esenţă. A devenit un timp pur mecanic, descris de o cauzalitate elementară şi discontinuă. Cam ca diferenţa dintre timpul în sine şi mişcările mecanice ale unui orologiu oarecare. Orologiul nu măsoară timpul propriu-zis, ci execută nişte mişcări secvenţiale şi previzibile pe baza cărora ne dăm seama că timpul trece – dar ce e timpul şi cum anume trece, rămâne un mister. Ei, bine, legenda precizează că, în acest fel, timpul mecanic în care a dispărut Poporul Pierdut nu se mai poate conecta la adevăratul timp, cel în care au continuat să trăiască ceilalţi. Un întreg popor a fost scos din timp, sir Silvester!

-Tot nu pricep – clătină celălalt din cap. Repet întrebarea: cum poţi să nu vezi un lucru care există?

-Harry scrie că e destul de uşor. O hipnoză colectivă nu presupune existenţa unui hipnotizator anume. De pildă, zânele. În Evul Mediu, se zice că a te întâlni în pădure cu zâne sau spiriduşi era un lucru destul de comun. Dar treptat am evoluat, am devenit tot mai materialişti, mai pragmatici. Cei ce nu vedeau zânele le-au spus celorlalţi: nu există zâne. Ştiinţa nu le poate admite, atâta timp cât evenimentul apariţiei lor nu e repetabil la dorinţă şi măsurabil. Copiii au învăţat de la părinţi că zânele sunt doar o poveste, iar dacă vedeau ceva neobişnuit căpătau convingerea că li s-a părut. Treptat, nimeni n-a mai văzut nimic. Civilizaţie e, în fond, o conjuraţie – lucrul acesta e admis azi de noile paradigme ale fizicii. Vedem ce suntem făcuţi să vedem sau ce suntem educaţi să vedem. Restul e doar iluzie născută în creierele prea înfierbântate.

-Greşeşti, William – îl contrazise sir Silvester. Avem azi aparate cu care putem detecta lungimile de undă ale luminii invizibile pentru ochi sau sunete de neauzit cu urechea. Dacă ar exista ceva acolo, în invizibil sau în inaudibil, am afla.

-Probabil ai dreptate, sir Silvester. Dar vezi, unchiul Harry comentează că nu vom reuşi să aflăm nimic nu pentru că anumite domenii ne-ar fi interzise, ci pentru că nu suntem, repet, făcuţi sau educaţi să percepem în ele eventualele prezenţe, chiar dacă aparatele ar arăta că există. Adică am fi mai degrabă dispuşi să ignorăm, să eliminăm mental informaţiile neconforme. Aşa cum se petrece uneori în arheologie, ca să mă apropii de domeniul meu. Chiar tu spuneai acum câteva minute că anumite descoperiri sunt îngropate în subsolurile muzeelor sau, pur şi simplu, distruse. E preferabil să scapi de un  artefact decât să modifici, pe baza existenţei lui, întreaga istorie a lumii – care nici ea nu reprezintă altceva decât o convenţie.

-Hm, deştept unchiul ăsta al tău…

Sir Silvester se întrerupse urmărindu-l pe Huan Lan care intrase aducând pe o tavă cafelele şi paharele. Aşeză totul pe birou, deschise sticla de brandy şi turnă fiecăruia câte un deget de lichid auriu.

-Doriţi sifon acum?

-Nu, lasă-l pe birou, ne punem noi – îl grăbi William.

-Gheaţă?

-Nu, sigur că nu. Sir Silvester?

-Nici eu. Nu mă omor după băuturile reci.

-E suficient, mulţumesc, Huan.

Huan salută în stil chinezesc şi se retrase.

-Deci – se arătă dornic de o concluzie sir Silvester – explică-mi ce legătură există între această frumoasă legendă şi călătoria ta în China?

-Una foarte directă. Legenda a apărut în China – sau, mă rog, acolo a fost consemnată.

-Aşa a scris unchiul tău?

-Întocmai. M-a pus la curent cu existenţa unor manuscrise vechi care pomeneau câte ceva despre ea şi pe care nu apucase să le consulte.

-Chinezii au multe legende… comentă sir Silvester.

-Legenda acestui Popor Pierdut era cumva legată de cea a împăratului Fo-Hi. Ai auzit de el?

-Puţine.

-E vorba de adevăratul prim împărat al Chinei, care ar fi domnit cu multe mii de ani în urmă peste o Chină ce nu devenise încă imperiu. Fo-Hi era un iluminat. Se spune că n-ar fi murit, ci ar fi părăsit ţara promiţând că va reveni.

-Ah, legenda eternei reîntoarceri – surâse sir Silvester.

-Ce e interesant – îşi continuă William ideea – este că împăratul Fo-Hi chiar a revenit de câteva ori, însă la intervale de o mie de ani sau mai mult.

-Reîncarnare?

-Nu. S-a întors, pur şi simplu. Împăratul nu îmbătrâneşte şi, de fiecare dată când revine, învaţă poporul lucruri noi sau, atenţie, stopează o dezvoltare prea pripită. Ca şi când ar cunoaşte istoria viitorului şi această istorie nu ar trebui modificată. Există zvonuri că deschiderea Chinei către economia de piaţă, lansată de Deng Xiaoping, s-ar datora unei vizite a împăratului…

-Şi tu crezi asta? – pufni sir Silvester. Iartă-mă, William, dar mi se pare că terenul pe care calci e al dracului de nesigur! În altă ordine de idei, chiar crezi că viitorul e predestinat? Ce naiba, atunci unde ne e liberul arbitru?

-Habar n-am. În orice caz, am reuşit să depistez un document vechi, să tot aibă vreo trei mii de ani – e incredibil că la vremea aia în China existau arhive şi se consemnau fapte, în timp ce într-o Europă practic barbară încă nu se întemeiase Roma! Documentul ăla vorbeşte de Fo-Hi ca de un personaj care sălăşuieşte în alt timp, şi face parte din rândurile unui popor pierdut. Precum observi, una şi aceeaşi sintagmă.

-Aiurea – dădu din umeri sir Silvester. Poate fi o coincidenţă lingvistică. Şi chiar de-ar fi totul adevărat, nu ţi se pare că faptele se cam bat cap în cap? Pe de-o parte avem un împărat care se ocupă serios de evoluţia în bine a Chinei, iar pe de altă parte, avem un popor alungat dintre noi datorită răutăţii sale. Cum se împacă idea că împăratul cel bun aparţine unui popor damnat?

-Într-un singur fel – răspunse pe loc William. Şi dacă Fo-Hi nu aduce Chinei şi omenirii întregi, prin acţiunile sale, binele?

-Dar ai spus…

-Da, însă eşti sigur că aparent benefica evoluţie ne va conduce în Paradis? Şi dacă totul nu e decât o momeală sclipitoare care ne ademeneşte spre dezastru? În fond, evoluţia e aceea care ne-a pus în mâini puterea atomului şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să construim o bombă!

-Înţeleg ce spui – admise sir Silvester – şi poate ai dreptate. Dar nu revoluţionezi istoria doar pe baza unor legende. Ar fi stupid. În ultimă instanţă e, totuşi, nevoie de nişte dovezi al dracului de solide. Iartă-mă, constat că am început să drăcui şi nu prea obişnuiesc s-o fac…

-Se zice că există o carte – coborî vocea William. O carte scrisă chiar de Fo-Hi. Ar fi dispus de o copie şi împăratul Qin, creatorul imperiului. În acea carte sunt notate multe dintre lucrurile care urmau să se întâmple de-a lungul vremii.

-Şi care azi e, desigur, de negăsit – râse scurt sir Silvester.

-Ei bine, eu – şi William respiră adânc făcând o pauză scurtă – eu am găsit-o.

Sir Silvester căscă gura, rămase în acestă postură câteva secunde, apoi o închise la loc şi-l privi dintr-o parte.

-Tu ai…

-Da. În Tibet, în acea parte a Tibetului rămasă neocupată de chinezi. De altfel acolo călugării afirmă că motivul principal pentru care China a dorit Tibetul nu a fost unul politic sau încercarea de-al captura pe Dalai Lama, ci găsirea unui exemplar din cartea împăratului. Şi nu s-a reuşit.

-De ce?

-Din cauza lui Fo-Hi însuşi. Înalţii demnitari ai Partidului Comunist nu erau nişte cretini, aşa cum ne imaginăm noi când ne amintim, de pildă, de cruciada pe care Mao a lansat-o la nivel naţional împotriva vrăbiilor. Printre ei se găseau şi adevăraţi iniţiaţi, poate constituiţi în ordine şi societăţi secrete; aceştia se pricepeau să-şi dirijeze din umbră conducătorii aparenţi şi să nu lase naţiunea să se prăbuşească în haos. Ai auzit de Yi Jing, Cartea Schimbării?

-Sigur.

-Se spune că a fost inventată chiar de Fo-Hi. E un mod straniu de a afla viitorul, un fel de oracol care răspunde în egală măsură indivizilor şi comunităţilor. Niciodată, nici chiar în perioada marxismului dur, conducătorii Chinei nu s-au abătut de la litera ei. A fost utilizată inclusiv în conflictele armate. Acesta e motivul pentru care Tibetul n-a fost ocupat complet: într-un anumit moment, Cartea Schimbării a spus “nu” acestei idei.

-Mda, şi despre conflictul cu India se spune că ar fi fost stopat din acelaş motiv – medită sir Silvester. Şi… zici că ai cartea împăratului?

-Da. Mai precis, am fotocopiat-o.

-Cred că ştii ce te voi întreba acum.

-Da. Nu e aici.

-Nu? – aproape că sări din fotoliu sir Silvester.

-O primesc după-masă, printată. Am lăsat stick-ul la un laborator foto.

-Fir’ar…hm, deci…după-masă?

-Da, mă duc s-o iau pe la cinci.

-Nu trebuia să laşi aşa ceva pe mâini străine.

-De ce? Ăia habar n-au despre ce e vorba. Oh, dar văd că te interesează serios subiectul!

-Fireşte, fireşte! E o descoperire epocală!

-Ştiu eu? Nu uita, nu dispun de original, ci doar de fotocopii.

-Da, da… şi totuşi…

Sir Silvester se ridică surescitat din fotoliu şi prinse să se plimbe prin încăpere.

-Fotocopiile sunt importante, mai ales că ştii unde se află originalul. Ar trebui să ai grijă de ele…

-Voi avea. Dacă vrei să le vezi, vino pe la şase, cred că vor fi gata până atunci.

-De ce naiba nu ţi le-au printat pe loc?

-Aveau multe comenzi şi am preferat să nu aştept acolo. Vino la şase. Deşi nu te înţeleg, sir Silvester. Parcă spuneai ceva de artefacte care trebuie distruse sau îngropate într-un subsol. Lucruri care n-ar trebui să te intereseze.

-Bine – răsuflă adânc sir Silvester. M-ai prins. Să zicem că nu e totdeauna aşa. Uite, dacă le vei publica şi dacă e vorba într-adevăr de cartea împăratului Fo-Hi… ei, te voi susţine, ce naiba! Pentru asta merită să-ţi pui în joc reputaţia. Dar convinge-mă, arată-mi-o Ai citit-o?

-Puţin. Se traduce greu, sunt şi ideograme străvechi pe care nu le recunosc. Aş avea nevoie de serviciile unui lingvist. Oricum, e…

-Ei?

-Stranie. Ca din altă lume. Pare un mănunchi de sfaturi, de percepte şi reguli de urmărit de-a lungul vremii pentru ca anumite evenimente să se petreacă sau nu. Şi spune ceva şi despre Poporul Pierdut, mai ales faptul că îl vom reîntâlni la final.

-Care final?

-Nu ştiu, n-am apucat să citesc. Cred că e vorba de un fel de Armagedon. E o întoarcere a răului pe pământ, urmată de alegerea celor buni de cei răi.

-Ca în Biblie. Ha! Bine. Uite cum facem: mă întorc pe la şase, ora îmi convine. OK? Acum e târziu, ţi-am spus, după-amiază am cursuri…

-Te conduc, sir Silvester.

-O, nu, lasă-l pe Huan. Nu te preocupa. A, mi-am adus aminte: ziceai că ai primit ameninţări. Sunt în legătură cu cartea?

-Da. Cineva a aflat că o am şi îmi promite mortea dacă o public. Ce părere ai?

-Cine ştia că o ai?

-Păi, cred că… unii călugări din Tibet au aflat despre asta. Totuşi, ei nu s-au opus s-o fotocopiez.

-Dar poate au povestit şi altora – zise sir Silvester.

-Poate. Dar de ce şi, mai ales, cui? Oricum, cei de la poliţie mi-au spus că ultimul telefon l-am primit chiar din Anglia. Asta mă îngrijorează puţin, poate că are dreptate unchiul Harry. Poate există o conspiraţie, lucrurile au evoluat prea rapid.

-Da, da… – îngână sir Silvester. William, ne vedem la şase; ai putea să ceri laboratorului să-ţi expedieze printurile şi stick-ul cu un curier. Poate că nu e bine să ieşi pe stradă singur.

-Chiar merită să mă îngrijorez într-atât?

-Cine ştie? Cheamă-l pe Huan să mă conducă şi aşteaptă-mă aici.

Huan apăru imediat.

-Condu-l pe sir Silvester – îi ceru William.

Servitorul se înclină şi făcu un gest de invitaţie către sir Silvester. Acesta ieşi. William, rămas singur, se aşeză la birou şi se apucă iar să citească din dosarul pe care-l închisese la apariţia musafirului. După un prânz frugal, pe la patru şi jumătate p.m. plecă de-acasă. Reveni curând purtând sub braţ un plic voluminos şi se refugie iar în birou. Punctual ca orice englez care se respectă, pe la şase, sir Silvester sună la uşă. Huan îl introduse în casă şi-l anunţă.

-Ah, ai sosit! – îl întâmpină William.

-Fireşte, cum am promis – aprobă sir Silvester. O ai?

-Sigur, poftim.

Sir Silvester frunzări febril paginile.

-Cartea oferă către final o modalitate de a controla timpul – zise William. Încă n-am citit totul, dar se pare că descrie şi modul în care a fost alungat din istorie Poporul Pierdut. Şi, ciudat, ca şi unchiul Harry, vorbeşte de timp ca despre unul mecanic, în care viitorul e sută la sută determinat. Nu înţeleg mult, ce-i drept, nu e chiar limba chineză de azi.

-Nici nu-i nevoie să înţelegi – râse strâmb sir Silvester. Unde e stik-ul cu fotografii?

-Aici…

-Dă-l încoace. Iau şi manuscrisul.

William îl privi stupefiat.

-Da, da! Eşti în pericol William. Cartea asta e mult mai mult decât Cartea Schimbării. Ea nu oferă doar informaţii despre viitor, ci şi modurile în care acesta poate fi manipulat. Îţi dai seama ce importanţă poate avea o asemenea carte pentru o organizaţie care-şi propune să schimbe lumea?

-Da. Dar de ce s-o iei tu? Putem s-o ducem mâine…

-Nu, William. O iau pentru că…hm, eu însumi fac parte dintr-o organizaţie secretă care… ei, uite, i-am informat şi s-au arătat deosebit de interesaţi.

-Ce? Sir Silvester… nu înţeleg…

-Ţi-am spus spus: nici nu-i nevoie. Iau tot.

William se gândi câteva momente, apoi rosti tărăgănat:

-Tu mi-ai trimis mesajele de ameninţare? M-ai urmărit…

-Nu. Uite, nu. De fapt, chiar asta-i problema. Nu ştiu cine te-a ameninţat. Sunt alţii – şi asta mă face să mă grăbesc.

-Şi dacă mâine voi spune tuturor întreaga poveste?

-Fără manuscris nu te va crede nimeni.

-Ar mai fi ceva – rosti, gânditor, Williams. Nu faci asta pentru un manuscris care-ţi oferă doar previziuni şi tehnici de manipulare. Mai e ceva, sir Silvester şi, dacă tot vrei să iei cartea, ar trebui să-mi explici.

-Aş vrea să pot, dar încă nu cunosc exact conţinutul.

-Şi nu vrei să-l aflăm împreună?

-Nu. Nu sunt pregătit.

-E interesant – spuse William – că doreşti altceva decât ceilalţi.

-Ce vrei să spui?

-Am fost ameninţat să nu fac public manuscrisul. Dar ceilalţi nu mi l-au cerut. Ce să însemne?

Sir Silvester îl privi intrigat.

-Şi ce ar însemna, după părerea ta?

-Că îl au deja, sir Silvester. Şi atunci, întreb: despre ce fel de secret e vorba? Nu înţelepciunea aforismelor şi prezicerile sunt importante. Eu cred…

William se opri scrutând figura nedumerită a celuilalt.

-Eu cred – continuă – că manuscrisul în sine nu reprezintă nimic. Dar pe baza lui se poate reconstitui un drum: drumul către Poporul Pierdut. Cei care cunosc taina ţin în mână firele către Armaghedon.

-E posibil, e posibil… – murmură grăbit sir Silvester.

-Acel popor de netrebnici se află undeva, înafara timpului, într-un timp strict cauzal, mecanic. Prin intermediul manuscrisului se poate deschide o poartă către el. Dar ce poate face cineva aflând această poartă? Ştii, sir Silvester?

-Mmmm, nu… – rosti, şovăitor, celălalt. Să ameninţe? Să caute dincolo mercenari?

-La ce bun? – îşi urmă ideea William. Diavolul îşi găseşte oricând mercenari. Nu-i suficient să dai drumul răului în lume, trebuie să-l mai şi stăpâneşti, altfel te va stăpâni el, nu-i aşa? Pe de altă parte, vorbind de Poporul Pierdut, în manuscris se face referire la un mănunchi de popoare: e un nume generic. Şi dacă secretul e altul decât cel pe care ni-l închipuim?

-Adică? – mârâi sir Silvester şi introduse, ca din întâmplare, mâna în buzunar.

-Poate secretul constă în faptul că noi suntem Poporul Pierdut – zise Williams zâmbind subţire.

Urmă un lung moment de tăcere.

-Noi? – rosti, prudent, sir Silvester.

-Da, noi. Suntem urmaşii celor nelegiuiţi, celor alungaţi din timp într-un surogat cauzal. De aceea viitorul e determinat şi previzibil. De aceea avem profeţii şi precogniţii. De aceea niciun fizician nu poată să pună în acord cauzalitatea noastră relativistă, din macrocosm, cu cauzalitatea cuantică. Ceea ce trăim nu e timp, ci altceva, dragă prietene. Trăim succesiuni de evenimente, dar nu percepem timpul şi nu ştim nimic despre el. Nu-l înţelegem şi nu putem să-l conştientizăm, întrucât pentru noi timpul nu există.

Mâna lui sir Silvester ieşi din buzunar înarmată cu un pistol.

-Cred că ai dreptate. Şi mai cred că nimic şi nimeni nu-ţi dă dreptul să spui asta şi altora.

-Ah, – râse William – vrei să mă ucizi? Doar ca să nu spun altora? E ridicol!

-De ce? – se arătă interesat sir Silvester.

-Pentru că, aşa cum îţi povesteam, mai au şi alţii acest manuscris. Mi-au cerut să nu-l public, altfel voi muri. Tu îmi ceri să nu vorbesc, altfel voi muri. Asta mă face să cred că manuscrisul conţine şi explicaţia unui posibil drum, o cale către cealălaltă parte a lumii, cea inclusă în timp. Mă tem că fiecare doreşte această cale doar pentru el. Şi dac-aţi fi mai mulţi care ştiţi calea? Vă veţi bate la intrare ca nebunii?  Gândeşte-te: împăratul Fo-Hi venea aici de dincolo, adică din lumea timpului real! Ei, cei de-acolo, ştiu totul despre această enclavă. Suntem închişi în ea pe veci şi presupun că au destule metode pentru a ne împiedica să ne întoarcem în lumea lor!

-Poate găsim o breşe – rânji sir Silvester.

-Cine? Tu, organizaţia ta? Organizaţia cealălaltă? Sau poate – surâse William – întreaga planetă? Visezi un război între lumi? Păi, nu avem niciun corespondent: ei sunt în timp, iar noi înafara lui!

-Poate găsim – nu se lăsă sir Silvester.

-Încearcă – zâmbi amar William. Tu, ei. Sau poate unul dintre cei care navighează pe net.

Celălalt îl privi înmărmurit.

-Pe net? Eşti nebun? Ai băgat…

-Eram în New Delhi. Mă plictiseam în aeroport.

-Şi n-ai găsit, dracu’, nimic altceva cu care să-ţi omori plictiseala?

-Primisem telefoane de ameninţare şi asta m-a enervat. În general, ameninţările mă supără, aşa că lasă şi tu jos pistolul ăla. N-are nici un sens.

-La naiba! – respiră adânc sir Silvester. Cred că trebuie să dau un telefon sau două.

-Cred că n-are importanţă. Când ţi-am spus să revii la ora şase am avut un alt motiv decât cel invocat, poţi observa asta.

Celălalt îl privi înţelegând.

-Da… puteai să-mi arăţi imediat pagina de net, este?

-A trebuit să te amân, mai aveam nevoie de timp… sau, mă rog, de chestia asta mecanică pe baza căreia ne desfăşurăm existenţele. Încă nu mă pricep s-o mânuiesc.

-Se poate mânui?

-Oarecum. Poţi face un an dintr-o oră, dacă vrei. Sau invers. Cel puţin, aşa zice cartea.

-Bine, şi acum?

-Nu doream să te implic deloc – sublinie William. Dar, pentru că viitorul previzibil conţinea vizita ta aici, a trebuit să-mi schimb planul şi să te includ în el. Zău, nu ştiam de organizaţia ta secretă! În sfârşit, nu contează. Acum va trebui să pleci cu mine, sir Silvester. Să laşi totul la o parte şi să mi te alături.

-Ce vrei să faci?

-Să salvez ce se mai poate salva. Să găsesc un loc în care să mă pierd, în Africa sau în America de Sud. Să studiez şi să experimentez până în ziua în care voi descoperi modalitatea de a retrimite în adevăratul timp această lume. Vii?

Sir Silvester oftă şi flutură din pistolul cu care rămăsese în mână.

-Nu ştiu. M-ai… m-ai luat cam pe nepregătite. Ar trebui să aranjez câteva lucruri.

-La ce bun să aranjezi lucruri într-o realitate fictivă?

-Eşti sigur că e, într-adevăr, fictivă? Şi dacă totul nu e decât o uriaşă păcăleală?

-Poţi lua lucrurile şi aşa – zise William. În fond, e o lume ca oricare alta. Dacă vrei, poţi rămâne, dar nu mă stânjeni. Vreau să plec şi să caut adevărul. Am acest drept…

Uşa biroului se deschise. Huan Lan intră şi înaintă spre mijlocul încăperii.

-Nu te-am chemat – se încruntă William.

-Ştiu – zâmbi Huan Lan. Apoi, către sir Silvester:

-Chiar nu ai nevoie de acel pistol, sir Silvester. Aşează-l undeva, avem câteva lucruri de discutat, domnilor, dacă sunteţi amabili… Mister William, îmi cer scuze pentru telefoanele de ameninţare, dar trebuia să urmez un anumit protocol.

-Tu le-ai trimis? – îngână William, uluit.

-Da, erau necesare pentru a te face conştient şi atent la propriile acţiuni. Pe de altă parte, fără ele n-ai fi difuzat pe net manuscrisul. Ameninţările te-au ambiţionat, altfel s-ar fi putut întâmpla să doreşti cartea şi concluziile ei doar pentru tine.

-Cine eşti? – mârâi William. Altă organizaţie secretă?

-Nu. Sunt un păstrător.

-Ce-i asta?

-Un cunoscător al timpului, dacă vrei. Păstrez aici deschisă o poartă.

William îl privi lung, parcă l-ar fi văzut pentru întâia oară.

-Deci – îngână – nu eşti întâmplător în slujba mea. Asta trebuie să cred, nu-i aşa?

-Aşa e – recunoscu Huan.

-Ce-ar fi – interveni sir Silvester, care aşezase pistolul pe birou – să ne oferi nişte explicaţii?

-Chiar asta am de gând, sir Silvester. Să ne aşezăm.

Cei trei se aşezară şi se studiară o clipă în linişte.

-Trebuie, mai întâi, să vă declar, domnilor, – începu Huan – că mister William a intuit adevărul. Da, această lume este ruptă de timp. E condusă pe baza unui timp mecanic, strict cauzal şi tocmai de aceea fenomenele macro sunt incompatibile cu fenomenele descrise de fizica cuantică. În realitate, între macro şi micro, la un anumit nivel, are loc o schimbare de cauzalitate. Savanţii voştri nu pot umple acel gol, pentru că nu-i cunosc esenţa. Poporul Pierdut a fost alungat din istorie tocmai prin înfiinţarea pragului cauzal. Pentru că, domnilor, trebuie să vă spun că timpul cuantic este adevăratul timp; el reflectă substratul comun lumii voastre şi lumii reale.

-E-n regulă – mârâi William. Şi care e soluţia?

-Trecerea către realitate nu se poate face decât individual, mister William. Vă aflaţi în această enclavă pentru a evolua şi a vă transforma până în clipa în care veţi fi, pe rând, compatibili cu lumea reală. De aceea reîncarnarea şi celelalte fenomene pe care le cunoaşteţi. De-a lungul vremii sunt mulţi care s-au întors la noi. Trecerea între lumi e de natură pur spirituală: se face prin conştientizare, prin înţelegere. Şi, automat, prin iubire, prin formarea unui simţ ascuţit al dreptăţii, prin compasiune. Sunt lucruri pe care le învăţaţi pe rând; salvarea voastră e individuală. Nimeni nu poate salva întreaga lume. În realitate, lumea, aşa cum o cunoaşteţi, e sortită pieirii. Vi s-a oferit o şansă, iar cei care o refuză sau nu o înţeleg vor trebui să ia totul de la capăt.

-Totul de la capăt? Păi, dacă lumea va pieri… – rosti, nelămurit, sir Silvester.

-Alungarea din istorie a avut loc, din punctul vostru de vedere, în urmă cu circa treisprezece mii de ani. Aţi păstrat imaginea în memoria colectivă colorând-o prin diferite reprezentări: Potopul, prăbuşirea Atlantidei şi altele de acest gen. O catastrofă globală, uriaşă. Ar trebui să fie evident că principala calitate a unei enclave e aceea de a fi închisă la ambele capete. Închiderea, în funcţie de scopul urmărit, poate fi de două feluri: fie începutul şi sfârşitul rămân distincte, fie se contopesc. Scopul nostru a fost să evoluaţi şi să vă avem alături ca fraţi întru eternitate. De aceea, am ales contopirea sfârşitului cu începutul.

-O buclă în timp – zise sir Silvester.

-Greşit – se răsuci către el William. O buclă fără timp.

-Ai dreptate, mister William – surâse Huan. O buclă fictivă, ca un film imprimat pe un DVD. El există, actorii au un timp şi un loc în care îşi petrec povestea. Totuşi, dacă scoţi DVD-ul din calculator, nu vei avea în mână decât o bucată de plastic.

Urmă un lung moment de tăcere. Sir Silvester îşi privi, nervos, ceasul, apoi zâmbi înţelegând inutilitatea gestului.

-Bun – zise. Şi acum? Care e următoarea secvenţă a filmului?

-Urmâtoarea secvenţă – rosti tacticos Huan – e trecerea multora dintre voi în timpul real. Pentru că unii sunt pregătiţi, dar nu aveau o explicaţie finală. O motivaţie, dacă vreţi. Acum – şi Huan se înclină spre William – graţie faptului că manuscisul împăratului Fo Hi a ajuns pe net, au căpătat acea explicaţie şi, implicit, motivaţia. Sunt peste două milioane de oameni care au deschis pagina şi au reuşit să-şi conştientizeze condiţia. Alte milioane au deschis pagina şi n-au înţeles mai nimic. Ei vor vedea sfârşitul acestei lumi şi o vor lua de la capăt. La fel şi toţi cei care n-au accesat pagina sau n-au avut acces la net.

-E cinstit? – vorbi William. Cei care n-au acces la net pot fi mai buni ca noi…

-Nu  – surâse iar Huan. Locul în care te naşti şi ce vei face în viaţă depinde de evoluţia ta interioară. Oricum, de-a lungul vremii mecanice pe care o trăiţi, mulţi au ajuns la noi fără net. Depinde doar de nivelul conştientizării.

-Lumea asta – zise William după ce se gândi puţin la ceea ce spusese Huan – nu e făcută doar din oameni. Mai sunt şi animalele.

-A fost creat un habitat – răspunse Huan. Din tot ceea ce avea mai rău Timpul. Animale periculoase, ucigaşe… Unele se reîncarnează în victime pentru a învăţa. Merg mai departe, evoluează, devin spirite compatibile cu un trup uman…

-Devin oameni? – se miră sir Silvester.

-Da. Pe pământul vostru există peste şapte miliarde de oameni. De unde credeţi că apar? Sunt mult mai mulţi decât cei prinşi iniţial în enclavă. În timpul real nu trăiesc decât oameni, domnilor. Aşa cum propria voastră Biblie o spune: după Apocalipsă lupul şi mielul vor sta alături. Pentru că fostul lup şi fostul miel vor fi oameni, pur şi simplu. Oameni conştienţi, responsabili, buni, plini de iubire şi pace…

-OK – deveni nerăbdător sir Silvester. Şi apoi?

-Apoi? – se miră Huan.

-Da. Apoi. Ce naiba va fi după Paradis?

-Asta e treaba fiecăruia. Sir Silvester. Trebuie să fii acolo ca să înţelegi.

Urmă un nou moment de linişte. Apoi un zgomot ciudat îi făcu pe toţi să tresară. Huan se ridică şi deschise fereastra. Se răsuci către ceilalţi, vizibil îngrijorat.

-Trebuie să ne grăbim să deschidem poarta. E un fel de hipnoză, nu trebuie să vă temeţi. Însăşi starea voastră de veghe e o formă de hipnoză.

-De ce să ne grăbim? – se miră William.

-Din cauza celorlalţi… – mormăi Huan.

-Care ceilalţi?

Huan oftă.

-Nu toţi cei azvârliţi în această enclavă au acceptat existenţa timpului mecanic. Unii, foarte puţini, ce-i drept, l-au refuzat. Au format un popor aparte, un clan. E clanul care vă conduce astăzi, din umbră. Nu le convine ca unii dintre voi să scape. Şi ştiu foarte bine un lucru: că ei, păstrându-şi condiţia de stăpâni, n-au nicio scăpare.

-Teoria conspiraţiei – se strâmbă sir Silvester. Chiar e corectă?

-Aceşti indivizi sunt exponenţii unui popor separat de voi. Un popor migrator prin timp sau, mai bine spus, prin cauzalitate. Ei pot călători de-a lungul a ceea ce voi numiţi timp şi schimba lucrurile în favoarea lor. Încearcă să vă păstreze aici prin complexitatea jocului social. Să vă folosească. În acest moment, sunt gata să declanşeze distrugerea enclavei.

-De ce? – întrebă William.

-Pentru că foarte mulţi sunt pe cale să se salveze. Distrugerea lumii readuce lumea la punctul zero. Pentru ei asta înseamnă alţi treisprezece mii de ani de dominare.

-Dar e stupid – zise sir Silvester. Oricum, totul va lua sfârşit…

-Priviţi-vă politicienii – surâse Huan. Toţi vor o putere cât de măruntă; poate un mandat prezidenţial sau parlamentar, poate două… toţi ştiu că puterea lor va lua sfârşit, că vor pierde viitoarele alegeri, că vor muri. Totuşi, perseverează în absurditate. E inconştienţa la care nu vor să renunţe. Sunt dinainte pierduţi şi o ştiu, dar nu le pasă!

-Şi voi? – îl apostrofă William. Voi nu puteţi interveni?

-Asta şi facem. Cei care trebuie salvaţi vor fi salvaţi.

Şi deodată, aerul se umplu de fiinţe. Corpurile lor păreau translucide şi iradiau o lumină argintie.

-Vă aşteptăm, prieteni – surâse Huan. Nu aveţi de făcut decât un pas.

Sir Silvester privi în jur, speriat.

-Nu… nu pot. Mi-e frică – gemu. Nu sunt pregătit…

William se întoarse şi îl fixă.

-Nu ai nimic de pierdut – zise. Nu e nimic de pierdut aici. Totul este dinainte pierdut.

Şi, în timp ce sir Silvester se zbuciuma neputincios, William privi către Huan.

-Ce trebuie să fac?

-Acceptă – zâmbi Huan, iar William percepu o undă de simpatie atât de accentuată, încât nu se putu opune. “Sunt” – gândi. “Doar sunt, iar acest lucru e suficient”…

În faţa lui pulsă o lumină pe care o percepu incredibil de protectoare. Ca o poartă de vis ce se deschide către tărâmul visului. Înainte de-a trece dincolo, privi peste umăr: sir Silvester stătea chircit în fotoliu, imposibil de convins; Huan zâmbea pregătindu-se, la rândul lui, să-l urmeze spre poartă. Iar privirea finală fu aruncată către fereastra deschisă.

…Şi acolo, afară, în ultima clipă în care se mai armoniză cu enclava, zări strălucirea mai luminoasă ca o mie de sori şi ciuperca de un roşu monstruos ridicându-se peste o Londră care înceta să existe…

 text publicat în antologia ”Călătorii în timp” apărută la Editura Nemira