Proză SF – Caniculă

Publicat de Liviu Goga, 22 iulie 2015, 23:27 / actualizat: 30 ianuarie 2021, 11:46

Caniculă

Scriu asta așteptând să mă-ncep într-o realitate străină, evoluată după cusurul meu cel mai de preț (oare ce prost nu-și cultivă viciile?) și care mă transformă din când în când în pulbere pe care vântul o nădăjduiește departe, undeva, într-un alt timp, alt loc, diferit de noi toți.

Aici, doar căldura atrage violatorii și morții. Ieri i-am văzut pe ultimii: hălăduiau pe la marginea orășelului și, în semn de protest față de gardul de sârmă ghimpată, puțeau îngrozitor. Dar când nu respiri n-are de ce să-ți pese. Unii își permit să fie și să nu fie în același timp.

Azi e mai bine. Vecinul din stânga sparge asfaltul încercând să-și scoată mașina îngropată. Pe străzi nu mai există mașini de multă vreme: asfaltul topit le-a înghițit încet, dar sigur. Deși e foarte cald, pe trotuare trebuie să alergi, altfel asfaltul îți prinde picioarele și te cufunzi în el ca în licențioase nisipuri mișcătoare. Urmează o moarte atroce când asfaltul ajunge la nivelul nărilor. Nu poți să faci mai nimic, nimeni nu poate și nu merită să fie salvat; ieri, pomului din fața casei mele i-au dispărut și ultimele ramuri. S-au scufundat în tina care fumegă. Aud că niște agricultori din sud încearcă să-și adune grâul intrat sub brazdă; încearcă asta cu niște pluguri mari, trase de șenilate. Dar grâul a intrat adânc în pământul topit; ici, colo, se mai ridică deasupra câte un spic pârjolit parcă doar pentru a arăta pe unde-au fost odinioară ogoarele.

E cald, foarte cald.

Uneori, din cer cad păsări fierte. Se pot mânca. Altele, care au apucat să zboare mai mult, sunt prăjite complet; penele s-au transformat într-o crustă bine mirositoare. O dai la o parte și ajungi la carnea aburindă. Și mănânci. Ești un om norocos. Noaptea nu mai zboară nimic, liliecii nu mai există. Sau poate s-au refugiat în peșterile cele mai adânci din istoria lumii. Stelele arată din ce în ce mai ascuțite. Întunericul dintre ele se topește ca o smoală întinsă pe un acoperiș, iar pe măsură ce se topește, țepii stelelor apar din întuneric înfricoșători, uriași, așa cum nu i-ai fi bănuit. Nicio navă n-ar mai putea străbate spațiul interstelar fără să se sfărâme lovindu-se de raze.

Azi dimineață am văzut câțiva pești. Ieșiseră la malul mării care aburea ușor. Erau acolo și câțiva oameni care încercau să se sinucidă făcând plajă. Alții mâncau ceva, îmbrăcați în costume strălucitoare, menite să-i păzească de arșiță. Cei mai bogați sunt proprietarii saloanelor de cosmetică.

De aceea nu-mi place să privesc fețele oamenilor care trec pe lângă mine. Nici ei nu ridică privirea; se fac că nu mă observă. Trăsăturile fețelor se scurg topite de căldură pe obrajii livizi. La saloanele de cosmetică zărești cozi uriașe formate din oameni fără chipuri pe care cosmeticienii îi redesenează. Le recompun trăsăturile cu vopsele care ajung, târziu, să se scurgă iar către bărbii și atunci oamenii au din nou fețele albe: fețe fără sprâncene, fără nas, fără ochi. Fără lacrimi.

Pe unii îi vezi revenind hotărâți la cosmeticieni. Alții, din ce în ce în ce mai mulți, renunță. Preferă să se târască pe străzi acoperindu-și fețele albe cu bucăți de pânză la fel de albe, dar mult mai inocente. Am renunțat și eu. Sunt un om fără chip, așternut în lungul drumului pustiu arătând către nicăieri. Pe margine, doar umbrele unor copaci uscați.

Căci copacii s-au topit demult și au curs în țărâna care i-a absorbit în locul ploilor de altădată.

Mircea Liviu Goga