Constantin Brancusi, olteanul care ”a tins spre infinit”

Publicat de Cosmin Meca, 7 august 2015, 09:35 / actualizat: 7 august 2015, 13:02

Constantin Brâncuși, născut 19 februarie 1876, Hobița, Gorj — decedat. 16 martie 1957, Paris, a fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române. Francezii și americanii îl desemnează, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care îl scriu fără semne diacritice, Brancusi, pronunțându-l după regulile de pronunțare ale limbii franceze.

Născut la 19 februarie 1876, la Hobița, Gorj, Constantin era al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși (1833-1885) și Maria Brâncuși (1851-1919). Prima clasă primară a făcut-o la Peștișani, apoi a continuat școala la Brădiceni. Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă și de ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii și birturi.

Casa memorială Constantin Brâncuși din Hobița, Gorj

În Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, își face cunoscută îndemânarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie. Găsindu-se că ar fi de cuviință să dezvolte aceste abilități, el este înscris cu bursă la Școala de Arte și Meserii din Craiova. După ce a urmat Școala de Arte și Meserii în Craiova (1894 – 1898) vine la București unde absolvă Școala de bellearte în 1902. În timpul studenției, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa Bustul lui Vitellius obține „mențiune onorabilă”, Cap al lui Laocoon din 1900 obține medalia de bronz, iar Studiu din 1901 câștigă medalia de argint. Timp de doi ani, între 1900 și 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizează Ecorșeu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări face ca Ecorșeul să fie folosit în școlile românești de medicină, după ce s-au făcut câteva copii; Marcel Duchamp a inclus fotografia Ecorșeului în expoziția organizată la sfârșitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.

În 1903 primește prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București. Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărțită în două tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranșă după ce Brâncuși a terminat bustul. Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerând micșorarea nasului, și de asemenea păreri diferite în legătură cu poziționarea epoleților. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă din sala de ședințe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos.

Carol Davila – Sculptură de Constantin Brâncuși din 1903, expusă din 1912 în curtea Spitalului Militar Central din București.

Mai târziu Brâncuși a comentat acest incident astfel: Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față… și dus am fost, pomenind de mama lor. Drumul din București spre Paris l-a dus mai întâi prin Hobița, unde și-a luat rămas bun de la mama sa. Și-a continuat drumul, oprindu-se în Viena pentru o perioadă, timp în care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier. În Viena a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România. Aici a făcut cunoștință cu sculpturile egiptene care i-au influențat opera mai târziu în viață.

[jwplayer mediaid=”155109″]

Din Viena a plecat în 1904 spre München, dar după șase luni o pornește pe jos prin Bavaria și Elveția și până la Langres, în Franța. În apropriere de Lunéville, după o ploaie torențială în care este prins, Brâncuși capătă o pneumonie infecțioasă și, în stare critică, este primit la un spital de maici. După o perioadă de recuperare gândește că nu mai are puterile și nici timpul necesar pentru a parcurge drumul spre Paris pe jos, astfel că ultima bucată a drumului o parcurge cu trenul. În 1905 reușește la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, când, atingând limita de vârstă, părăsește școala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic).

Constantin Brâncuși a expus pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris în 1906. Creează în 1907 prima versiune a Sărutului, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului parte a Ansamblului Monumental din Târgu-Jiu. În 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse și intră în contact cu avangarda artistică pariziană, împrietenindu-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. A început lucrul la Rugăciunea, o comandă pentru un monument funerar ce va fi expusă în Cimitirul „Dumbrava” de la Buzău. În 1909 revine pentru scurt timp în România și participă la „Expoziția oficială de pictură, sculptură și arhitectură”. Juriul Expoziției, prezidat de Spiru Haret acordă premiul II ex aequo lui Brâncuși, Paciurea, Steriadi, Petrașcu, Theodorescu-Sion. Colecționarul de artă Anastase Simu îi cumpără sculptura Somnul iar bustul în ghips al pictorului Nicolae Dărăscu este achiziționat de Ministerul Instrucțiunii Publice.

Constantin Noica –  filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român, spunea despre Constantin Brancusi:

[jwplayer mediaid=”155113″]

Până în 1914, participă cu regularitate la expoziții colective din Paris și București, inaugurând ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany. În 1914, Brâncuși deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzație. Colecționarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existență materială prielnică creației artistice. În același an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an înainte. Brâncuși va păstra lucrarea în atelier și o va intitula Fântâna lui Narcis. În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn, printre care 2 Cariatide și Fiul risipitor. La Paris, în 1919, apare volumul „La Roumanie en images” cu cinci reproduceri după lucrări ale lui Brâncuși. Un an mai târziu, participă la expoziția grupării „La Section d’Or” în Franța, la expoziția grupării „Arta română” la invitația lui Camil Ressu în România, la „Festivalul Dada”, unde semnează manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaiseme. În revista Little Review din New York, apare, în 1921, primul studiu de amploare cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncuși, semnat de poetul american Ezra Pound. De altfel, sculptorul avea să realizeze ulterior un celebru portret al acestuia.

Participă la o mișcare de protest contra lui André Breton și în apărarea lui Tristan Tzara. La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziție internațională a grupării „Contemporanul” din București. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziție personală a sa. Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuși se desfășoară în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum și sculpturile în lemn datează din această perioadă. În același timp, Brâncuși participă la cele mai importante expoziții colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda și Anglia. În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, Brâncuși și-a creat o lume a lui, cu un cadru și o atmosferă românească. Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, dar acceptate cu bucurie de Franța, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuși după moartea sculptorului.

În România, în epoca realismului socialist, Brâncuși a fost contestat ca unul din reprezentanții formalismului burghez cosmopolit. Totuși, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa. Abia în 1964 Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana (recunoștinței) fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.

La moartea sa, în 1957, statul român a refuzat să primească moștenirea lăsată de Brâncuși – atelierul său parizian –, considerându-l pe sculptor un reprezentant al burgheziei decadente. Atelierul lui Brâncuși a revenit statului francez.

Anii 1897 – 1906

Din această perioadă datează operele:

1897 – Craiova – Bustul lui Gheorghe Chițu

1898 – București – Bustul Vitellius

1900 – București – Capul lui Laocoon

1902 – București – Ecorșeul

1902, probabil ianuarie – București – statuetă simbolizând muzica corală românească

1902, octombrie – Craiova – bustul lui Ion Georgescu-Gorjan

1903 – București – Bustul generalului Carol Davila

1905 – Paris – Orgoliu

1906 – Paris – Copil – ghips

1906 – Paris – Supliciu – piatră

1906 – Paris – Cap de copil – bronz

1906 – Paris – bustul Victoriei Vaschide

1906 – Paris – bustul doctorului Zaharia Samfirescu

1906 – Paris – portretul pictorului Nicolae Dărăscu

Coloana Infinitului

Coloana Infinită este o sculptură a sculptorului român Constantin Brâncuși, parte a trilogiei Ansamblului Monumental din Târgu Jiu, compus din Coloana Infinită, Poarta sărutului și Masa tăcerii concepute și executate de acesta. Inaugurată la 27 octombrie 1938, coloana are o înălțime de 29,35 metri și este compusă din 16 moduli octaedrici suprapuși, respectiv având la extremitățile inferioară și superioară câte o jumătate de modul. Modulii erau numiți „mărgele” de către autorul lor, Brâncuși. Sculptura este o stilizare a coloanelor funerare specifice sudului României. Denumirea originală era „Coloana recunoștinței fără sfârșit” și a fost dedicată soldaților români din Primul Război Mondial căzuți în 1916 în luptele de pe malul Jiului.

[jwplayer mediaid=”155104″]

Masa Tacerii 

Aalături de Coloana Infinitului și Poarta Sărutului reprezintă una din cele trei piese de sculptură monumentală ale Ansamblului Monumental din Târgu Jiu a sculptorului român Constantin Brâncuși. Masa tăcerii, lucrată în calcar, reprezintă masa dinaintea confruntării în bătălia la care urmează să participe combatanții. Timpul este prezent, fiind reprezentat prin dispunerea circulară a celor 12 scaune-clepsidre, care îl măsoară. Totul decurge în tăcere.

Ansamblul sculptural Constantin Brâncuși de la Târgu-Jiu, cunoscut și sub numele de Ansamblul monumental de la Târgu-Jiu, este un omagiu adus eroilor căzuți în timpul primului război mondial, proiectat și construit de Constantin Brâncuși. Cele trei componente sculpturale monumentale, Masa tăcerii, Poarta sărutului și Coloana fără sfârșit, sunt dispuse pe aceeași axă, orientată de la apus spre răsărit, cu o lungime totală de 1.275 m.

[jwplayer mediaid=”155105″]

Poarta sărutului

Poarta sarutului arată ca un arc de triumf, simbolizând triumful vieții asupra morții. Mircea Eliade spunea: „Sunt unele teme din literatura noastră populară extraordinar de bogate din punct de vedere dramatic. De pildă Poarta, care împlinește în viața poporului român rolul unei făpturi magice, care veghează la toate actele capitale din viața insului. Prima trecere pe sub poartă înseamnă aproape o intrare în viață, în viața reală de-afară. Poarta veghează la căsătorie, și pe sub poartă mortul e dus, solemn, spre lăcașul de veci. Este, atunci, o reîntoarcere în lumea dintâi: ciclul e închis, și poarta rămâne mai departe, cu un om mai puțin, să vegheze alte nașteri, alte nunți, alte morți”. Lucrarea a fost amplasată pe locul ei în luna octombrie 1937 și a fost sculptată în prima parte a anului 1938, fiind finalizată la 20 septembrie.

Ca și în cazul Coloanei infinitului, ideea Porții era mult mai veche decât momentul transpunerii în piatră a monumentului. În 1907, Brâncuși realizase o primă versiune a Sărutului care, simplificată, devenea în 1910 monument funerar în cimitirul Montparnasse. În 1916, sculptorul termina o Coloană a sărutului, alcătuită prin asamblarea a 4 blocuri pe care figurile și trupurile, aproape contopite, abia se mai deosebesc, fiind parcă prefăcute în două stane vecine, încremenite pe cele patru laturi ale acestui fragment arhitectural. Catalogul expoziției personale deschise de Brâncuși în 1933—34 la Brummer Gallery din New York menționează, de asemenea, prezența unei „Coloane a sărutului” ca parte a proiectatului Templu al contemplației, pe care sculptorul urma să-l ridice în Indore.

Referindu-se la aceste coloane, Brâncuși îi mărturisea sculptoriței Malvina Hoffman : „La început am săpat în piatră grupul celor două făpturi înlănțuite…, în urmă, după lung timp m-a purtat gândul spre chipul unei porți prin care să se poată trece dincolo. Acum am intenția, să dezvolt siluetele în motivul de deasupra porții”.

Motivul Sărutului prezentat pe stîlpii laterali sub forma stilizată a unor pupile uriașe este regăsit de-a lungul lintoului Porții. Brâncuși spunea „Ce e sus mic, jos este mărit”.

[jwplayer mediaid=”155107″]

sursa: wikipedia, youtube