Istoria care a inspirat Urzeala tronurilor

Publicat de Cosmin Meca, 7 ianuarie 2016, 08:30

Seria de cărți Cântec de gheață și foc, epopeea fantastică ce stă la baza serialului Urzeala tronurilor, a fost puternic inspirată din istorie; mai precis, din istoria medievală. De la eunuci-războinici la asasini misterioși, multe fapte reale din Evul Mediu au stat la baza poveștii care a captivat întreaga lume.

Regina Margareta I s-a folosit de moartea soțului și a fiului său pentru a prelua puterea și a unit Danemarca, Norvegia și Suedia.

Omoloagele sale din cărți și serial ar putea fi Cersei și Daenarys, două personaje feminine care reușesc să supraviețuiască jucând după regulile bărbaților. În Evul Mediu, reginele își dobândeau puterea prin relațiile lor cu bărbații din familie – tată, soț sau fiu, fiind astfel supuse unor limite destul de restrânse. Existau însă moduri prin care ele puteau depăși aceste limite. În Urzeala tronurilor, Cersei folosește minciuna și arta manipulării pentru a-și atinge scopurile. Reginele medievale își influențau, de regulă, bărbații în spatele cortinei politice, iar consilierii nu puteau controla conversațiile private din dormitorul regal.

O regină din perioada medievală care s-a remarcat în arta politicii a fost Regina Margareta I, cea care a unit regatele Danemarcei, Norvegiei și Suediei. După moartea tatălui ei, regele Danemarcei, și moartea soțului său, regele Norvegiei, Margareta a devenit Regină mamă. Când singurul ei fiu, Olaf, a murit în adolescență, ea a preluat coroana regatelor norvegian și danez. Suedezii au invitat-o apoi să ia locul liderului lor de origine germană, Albrecht de Mecklenburg, pe care l-au alungat, sugerându-i că poate conduce statul până când se va căsători.

Însă Margareta n-a vrut să-și găsească un soț. L-a adoptat pe fiul unui nepot, Eric de Pomerania, care i-a devenit moștnenitor. Acesta a fost încoronat în 1397 ca rege al celor trei regate, însă Margareta a deținut de facto puterea până la moartea ei din 1412.

Cavalerii teutoni au apărat Europa creștină și Țara Sfântă în numele Domnului, luptând împotriva păgânilor.

În Urzeala tronurilor, Rondul de Noapte este un ordin militar dedicat apărării Celor Șapte Regate împotriva pericolelor de dincolo de Zid. Bărbații din Rond se dedică în totalitate acestei vieți, asemenea cavalerilor medievali, neavând dreptul la o familie sau la o soție.

Disciplina și obediența totală față de regulile ordinului au caracterizat toate ordinele militar-religioase din perioada medievală, mai ales pe cele din timpul Cruciadelor. Dintre acestea, cel mai cunoscut a fost Ordinul Cavalerilor Teutoni, născut într-un spital dedicat pelerinilor germani în Accra. După căderea Ierusalimului, în 1187, cavalerii teutoni și-au găsit un nou rost în Imperiul Romano-German, acolo unde – cu sprijinul Împăratului Frederic al II-lea – au cucerit și convertit teritoriile prusace

Hoardele mongole care au ajuns din inima Mongoliei până în Europa centrală stau la baza imaginarului trib Dothraki.

Călăreții războinici Dothraki din Urzeala tronurilor amintesc, desigur, de mongolii lui Ginghis Han. Cultura imaginată de George R.R. Martin este foarte similară cu cea a vechilor mongoli – o cultură nomadă, centrată în jurul cailor, a unor războinici mereu în mișcare, în căutare de noi cuceriri și jafuri.

Triburile mongole, unite sub Ginghis Han, au dat naștere celui mai mare imperiu din istorie – ce se întindea, în epoca sa de maximă expansiune, de la Oceanul Pacific până la Europa de Est. Mărturii despre viața acestor nomazi au apărut în secolul al XIII-lea, atunci când primii călători europeni au ajuns în teritoriile lor îndepărtate și au descris ce au văzut. Unul dintre primii vizitatori curții mongole – numite orda, de unde cuvântul hoardă – a fost Johannes de Piano Carpini, trimis în 1245 la Marele Han de către Papa Inocențiu IV. Acesta a relatat Papei despre condițiile climatice dure în care trăiau mongolii, obiceiurile acestora, în ce tipuri de locuințe locuiau.

O societate secretă de asasini – asemenea Oamenilor fără Chip – a existat și în perioada medievală.

Însuși cuvântul „asasin” își are originile într-o societate secretă din perioada medievală – Nizari Ismaili, o sectă islamică apărută în secolul XI în zona Persiei și Siriei. Membrii sectei erau șiiți și se opuneau dinastiei selgiucide sunnite care conducea Persia. Au reușit să cucerească mai multe fortărețe montane, stabilindu-și sediul la Alamut, în Nord-Vestul Iranului.

Bărbații din această ligă de asasini își eliminau țintele în public pentru a stârni frica inamicilor și foloseau, de cele mai multe ori, un pumnal otrăvit.

Secta a fost distrusă două secole mai târziu, când mongolii au cucerit Alamut în 1256, însă ramura siriaă a sectei a supraviețuit și activat până în secolul al XIV-lea.

Narses, generalul-eunuc din timpul Împăratului bizantin Iustinian, i-a gonit pe goți din Italia, și a înăbușit răscoala de la Nika. O armată de eunuci, însă, n-a existat niciodată.

Pentru oamenii medievali, ideea unei forțe armate extraordinare formate din eunuci – precum armata lui Daenarys – ar fi părut absurdă, chiar imposibilă, din moment băieții castrați de tineri nu dezvolta musculatura necesară pentru a deveni războinic.

Cu toate acestea, eunucii reprezentau o parte importantă în multe societăți medievale, de la Constantinopil și până în China. Deși rareori deveanu războinici, unii au devenit totuși mari lideri militar, precum Narses, un eunuc bizantin care a condus o campanie de succes împotriva ostrogoților din Italia.