Ana, ultima regină a României

Publicat de Cosmin Meca, 16 august 2016, 17:38

Născută într-o familie cu sânge albastru, înrudită cu marile case regale din Europa, Ana și-a asumat la 24 de ani un destin apăsător: acela de a deveni soția unui rege fără țară și regina neîncoronată a României – țară îndepărtată și necunoscută, pe care avea să o vadă pentru prima oară abia peste patru decenii. 

Astăzi, o parte din români își plâng regina. Alții, însă, nici nu cunosc prea multe despre femeia care a stat alături de Regele Mihai timp de 68 de ani, căci discreția și modestia care au caracterizat-o întreaga viață au făcut ca Regina Ana să trăiască departe de lumina reflectoarelor. Acum, când nu mai e, oamenii vor să afle cine a fost femeia care – dacă alta ar fi fost soarta – le-ar fi putut fi regină cu drepturi depline.

 Principesa zisă Nan. În 1923, anul venirii Anei pe lume, Europa își recăpăta suflul și cheful de a trăi după anii grei ai Primului Război Mondial. Într-o familie cu origini nobile, înrudită cu toate marile case regale de pe continent, ziua de 18 septembrie a adus o mare bucurie: René de Bourbon-Parma, fiul lui Robert I, ultimul Duce de Parma, și Margareta, principesă de Danemarca, nepoată a Regelui Christian IX, au devenit părinții unei fete. Au împovărat-o cu multe nume, proporțional cu numărul mare de mătuși din familie, însă Anne Antoinette Françoise Charlotte Zita Marguerite a fost poreclită, pe scurt, Nan, și-așa i s-a spus toată viața. Ana a fost al doilea copil al familiei, după Jacques (1922-1964), și soră mai mare pentru Michel (n. 1926) și André (1928-2011).

Primii ani de viață, cât părinții au avut o stare materială bună, i-au fost lipsiți de griji. Ana era timidă, simplă, vioaie și plină de energie. Îi plăceau sporturile și își cheltuia banii de buzunar pe cărți, din care învăța mai multe decât de la școală (unde a preferat istoria și geografia). Moda nu a interesat-o niciodată, nici în adolescență, dar nici mai târziu: „Nu m-am găsit niciodată frumoasă. Văd frumusețea altfel. Nu fac această afirmație din modestie, ci din lipsă de interes pentru acest capitol. Nu țin să fiu la modă, fiindcă o consider o pierdere de timp și un fel de a arunca banii pe fereastră.”

Familia Bourbon-Parma își împărțea timpul între Danemarca, unde mergeau în vizită la rudele din partea mamei, și Franța. La Paris, duceau o viață destul de simplă și nu ieșeau în oraș decât de două ori pe săptămână – joia, când mergeau cu toții la cinema, și duminica, atunci când se plimbau prin pădurea de la Fontainebleau. Problemele financiare cu care s-au confruntat după 1930 i-au învățat pe cei patru frați să fie modești, cumpătați, și să nu pună preț pe lucrurile materiale. A fost o lecție pe care principesa a ținut-o minte toată viața și care i-a fost de folos mai târziu, când s-a confruntat ea însăși, alături de Regele Mihai, cu aceleași lipsuri.

În 1940, după căderea Belgiei, Ana a părăsit Parisul și s-a retras cu familia în sudul Franței. Separată temporar de părinți și de frați, a ajuns alături de un unchi în Spania, unde a rămas timp de câteva săptămâni, înainte de a reveni în Franța ocupată. A urmat apoi o nouă plecare, de data aceasta în Portugalia, de unde întreaga familie s-a îmbarcat pe vapor către Statele Unite, acolo unde se refugiaseră și alte familii nobiliare din Europa. La New York, unde s-au stabilit, Ana s-a înscris la Parson School of Art, la un curs de publicitate. În același timp a fost și vânzătoare la un mare magazin new-yorkez, unde vindea panglici și flori artificiale. „Lucram ziua, și învățam după-amiaza și seara. Iar vara lucram toată ziua”, își amintea ea. De altfel, toți membrii familiei munceau pentru a se putea întreține.

 Viața de cazarmă. În 1943, după ce tatăl, principele René, s-a înrolat voluntar în Forțele Franceze Libere și a plecat pe front, urmat apoi de frații Jacques și Michel, Ana i-a cerut mamei sale permisiunea de a deveni și ea voluntar. A ajuns astfel pe frontul din Africa de Nord, în Maroc, unde a urmat, în paralel, studii de infirmieră și de mecanic. Dintre cele două, prefera munca bărbătească: „Am continuat viața militară până la sfârșitul războiului, adică am continuat să ajut infirmierele și să conduc ambulanțele. La drept vorbind, eram mai fericită să fiu șofer, nu am fost niciodată o infimieră prea bună.”

Până la finalul războiului, principesa de Bourbon-Parma a fost șofer de ambulanță, curier și interpret. A servit în Maroc, Algeria, Italia, Franța eliberată și Germania, iar pentru eforturile sale, a primit decorația Croix de guerre din partea statului francez. În 1945 a revenit la Paris, unde s-a reacomodat greu cu viața civilă. Întorcându-se la înclinațiile artistice, principesa s-a înscris la școala de la Louvre, unde a urmat cursuri de pictură și sculptură.

 Dragoste la prima vedere. În 1998, la cincizeci de ani după căsătorie, Regele Mihai a mărturisit un lucru ținut până atunci secret. În anii războiului obișnuia să primească la palat filme documentare despre acțiunile de pe front. Urmărind un reportaj filmat în Maroc, a observat-o în imagini pe principesa de Bourbon-Parma. L-a rugat pe operator să decupeze fotogramele în care apărea și să le transforme în fotografii. Încă de atunci, așadar, tânăra Ana i-a atras atenția regelui României, iar prima lor întâlnire față în față n-a făcut altceva decât să confirme că cei doi sunt făcuți unul pentru celălalt. Până atunci însă, aveau să mai treacă doi ani.

La rândul ei, Ana auzise deja, din discuțiile de familie, de Mihai al României, căci Margareta a Danemarcei era verișoară și prietenă bună a reginei mamă Elena. Întâlnirea dintre cei doi tineri a fost, de altfel, premeditată. În noiembrie 1947, Ana și-a însoțit părinții la Londra, acolo unde erau invitați la căsătoria principesei Elisabeta, actuala regină a Marii Britanii. După sosirea pe aeroport, Ana s-a îndreptat către hotelul Claridge’s, unde urma să se întâlnească cu mama ei. Ce a urmat este deja un episod anecdotic: „Era multă lume în salonul mamei. Printre invitați, regina Elena a României și, alături de ea, un tânăr înalt și frumos, în uniforma aviației române. Era el! Într-o clipă, văzând uniforma, toate amintirile de război mi s-au aglomerat în minte și, după ce i-am fost prezentată, în loc să fac reverența în fața lui, cum ar fi trebuit, am luat poziție de drepți, lovind cu strășnicie călcâiele, ca un soldat. Vă imaginați rezultatul, eu fiind îmbrăcată în rochie și cu capul descoperit!”

Stângăcia principesei a fost, în ochii regelui, fermecătoare. Cei doi s-au reîntâlnit apoi la un dineu oferit de ambasada Luxemburgului și din acel moment au devenit de nedespărțit. Au petrecut împreună o săptămână, timp în care Ana și frații ei, Michel și André, i-au arătat regelui României cum arată o zi din viața unui om obișnuit – cu plimbări relaxate, neprotocolare, ieșiri la cinema și la teatru. Când Mihai a trebuit să plece spre Elveția alături de mama sa, Ana și Michel i-au însoțit la dorința părinților lor – încă o dovadă, așadar, că întâlnirea tinerilor a fost aranjată.

 „Ca o singură ființă”. În Elveția, după ce au mai petrecut câteva zile împreună, Mihai a cerut-o în căsătorie. „Eram în mașină, și el a ales momentul de a-mi cere mâna într-un mod foarte original. Se afla la volan, așa că am hotărât să facem acest pas fără să ne privim în ochi, urmărind doar drumul șerpuitor din fața noastră. Am reflectat îndelung, pentru că răspunsul nu era ușor. Am spus «da». Imaginea aceasta a amândurora privind înainte nu era întâmplătoare. Fiindcă toată viața noastră asta am făcut: umăr la umăr, ne-am ajutat mereu și am fost complici, fără să ne uităm unul la altul, ci privind amândoi, ca o singură ființă, drumul șerpuitor din fața noastră.”

Decizia nu a fost ușoară. Mihai era încă rege, dar situația dificilă în care se afla România era deja cunoscută și peste hotare. De altfel, Mihai i-a mărturisit că liderii comuniști din țară sperau ca el să nu se mai întoarcă la București după nunta de la Londra. La o lună după logodnă, pe care nu au făcut-o publică de la început, regele a fost obligat să abdice și să părăsească țara. Ana devenea astfel logodnica unui tânăr rege fără regat, condamnat la un exil forțat care avea să dureze mai bine de patruzeci de ani.

 Căsătorie cu peripeții. Cu toată tristețea cauzată de exil, tinerii logodnici au mai avut de înfruntat o mare problemă. Cum Ana era de religie catolică, Vaticanul trebuia să-și dea acordul pentru căsătoria cu un ortodox. În condițiile în care Mihai nu putea accepta ca viitorii săi copii să fie botezați în altă religie decât cea ortodoxă, așa cum îl obliga Constituția României, Papa s-a arătat neînduplecat și nu a acceptat să-i acorde Anei dispensa necesară pentru încheierea căsătoriei.

În cele din urmă, cuplul s-a căsătorit după rit ortodox la Atena, acolo unde au fost primiți de Regele Paul, fratele reginei mamă Elena. Familia Anei nu a putut participa, așa că mireasa a fost condusă la altar de un unchi, care era protestant. Ceremonia catolică aveau să o facă abia peste 18 ani, la Monaco, grație intervențiilor cuplului princiar Rainier și Grace.

 Mereu pe drum, niciodată acasă. După o scurtă lună de miere petrecută în Grecia, cuplul a stat o perioadă în Elveția, apoi au locuit în Italia alături de regina mamă Elena, la Villa Sparta. Un an mai târziu, în martie 1949, s-a născut, la Lausanne, primul lor copil, Margareta. Până în 1951, timp în care s-a născut și a doua fiică, Elena, tinerii căsătoriți și-au împărțit timpul între Elveția și Italia, apoi s-au mutat în Marea Britanie. Aici au închiriat un apartament în casa unui prieten și au dus o viață relativ modestă: creșteau găini, cultivau legume și trăiau din banii obținuți din comercializarea lor. În 1956, când au revenit în Elveția (cu trei fete, căci se născuse în 1953 Irina), au închirit o vilă în apropiere de Geneva, unde Regele lucra pentru o companie americană de aviație. Până în 1964, în familie au mai apărut încă doi copii: Sofia, născută în 1957, și Maria, născută în 1964.

Bucuriile familiale le-au adus fericire în toți acei ani, însă Mihai și Ana au trăit în umbra unei mari tristeți: distanța față de România, care explică și mutarea lor constantă dintr-un loc în altul. Cei doi nu-și găseau locul pentru că „rana rupturii de țară era grea și adâncă, mai ales pentru rege. De aceea am schimbat orașele și țările, casele, locurile. Nu am reușit de la bun început să ne stabilim definitiv undeva, fiindcă ne căutam pe noi, căutam un loc, o identitate; căutam armonia cu un spațiu care nu se lăsa descoperit. Desigur, cel care ar fi fost normal să fie spațiul nostru era închis. Oamenii în mijlocul cărora ar fi trebuit să trăim erau departe.”

 Și-așa s-au scurs anii. Cu o viață de familie bogată, în care s-au concentrat pe creșterea celor cinci fete, cu multă muncă, dar și cu mici bucurii din călătorii și întruniri de familie, Mihai și Ana au înaintat în viață, mereu împreună. În tot acest timp, în familia celor doi s-a vorbit constant despre România. În fiecare an, Ana îl ajuta pe rege să înregistreze mesajele care erau difuzate la Europa Liberă și nu trecea o zi fără ca Mihai să nu le vorbească fetelor despre țara lui.

În 1989, anul prăbușirii regimurilor comuniste, Mihai și Ana sa aveau aproape șaptezeci de ani și trecuseră 41 de ani când Regele părăsise țara. Regina nu călcase încă pe pământ românesc și aproape că-și pierduse speranța: „Nu credeam să vină această zi. Credeam că răul este pentru totdeauna. Am avut o mică speranță când s-a revoltat Ungaria, în 1956, și apoi când Cehoslovacia a încercat eroic să revină la viață, în 1968, vă aduceți aminte? Acolo a fost o lumină, ceva, o flacără. Dar totul s-a terminat repede, fiindcă nimeni nu i-a ajutat. Totul s-a pierdut. Și apoi, încă douăzeci de ani de așteptare! Și încă zece de dezamăgire.”

Primul contact direct al Reginei Ana cu România a fost cumplit. În decembrie 1990, de Crăciun, Regele și Regina au vrut să vină în țară pentru a vizita Curtea de Argeș, acolo unde sunt îngropați strămoșii lui Mihai. Au fost însă opriți din drum și obligați – încă o dată – să plece. Au revenit un an și jumătate mai târziu, în 1992, de Paști, când Regelui i s-a permis să revină – timp de trei zile, nici mai mult, nici mai puțin. A fost prima vizită oficială a Reginei Ana în țara sa de adopție și, de data aceasta, a fost primită cu brațele deschise. Când autoritățile i-au interzis Regelui Mihai să se mai întoarcă, Ana a revenit în România pe cont propriu. Până în 1997, când Mihai și-a recăpătat pașaportul românesc, regina a vizitat țara în mai multe rânduri, descoperindu-i singură oamenii, orașele și satele. Apoi, din 2001 cei doi s-au stabilit în România și, în ultimii 15 ani, au locuit aici, dar și în Elveția.

 Epilog. Regina Ana și-a trăit viața cu tenacitate. Era de părere că lucrurile trebuie făcute mereu până la capăt și în mod corect. Îi plăcea să citească, să muncească în grădină și găsea împlinire în muncă. A trăit simplu, cu naturalețe și cu un dispreț profund față de protocol și tot ceea ce e artificial. Aprecia la un om onestitatea și detesta aroganța. Prefera florile de câmp și albastrul mereu schimbător al mării.

De-a lungul vieții, Regina Ana s-a călăuzit mereu după convingerea că viața este frumoasă și că omul trebuie să se bucure de ea jour par jour. Este ceea ce a făcut în fiecare zi. N-a căutat bucuria de a trăi în lucrurile materiale, efemere, ci în frumusețea cotidiană și a lumii înconjurătoare, în momentele petrecute alături de familie și în natură. Cea mai mare nefericire, credea ea, era pierderea cuiva drag.

La final de drum, cele mai potrivite cuvinte nu pot veni decât de la cel care și-a trăit viața alături de Regina Ana: „Nu ar fi putut exista pe pământ cineva care să ne stea alături cu atâta credință și curaj.”