Când a cucerit automobilul străzile Bucureștiului

Publicat de Cosmin Meca, 11 noiembrie 2021, 08:43

La începutul secolului XX automobilul pătrunde pe piața transporturilor din capitală, devenind un simbol al statutului pentru cei mai înstăriți entuziaști ai vitezei. Emoția competiției, a sporturilor cu motor promovează „șarpele învârtitor” în rândul populației, insuflând multora dorința de a se urca la volan. Mașina își face loc printre „care, trăsuri și birje, vehicule sau călători de toate iuțelile”, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.

Pe măsură ce orașul se adaptează cerințelor cailor ascunși în motor, care se înmulțesc de la un an la altul, sensibilitatea citadinilor de acomodează ritmului nou al vieții. Unii scriitori din perioadă îi atribuie mașinii adevărate proprietăți terapeutice: 

„Automobilul, domnișoară, îți smulge atenția pe care o ai întoarsă asupra unui singur punct, penibil, al persoanei dumitale și ți-o aruncă în prelungirea directă a liniei nasului, dincolo de motorul mașinei, în șoseaua care […] fuge înapoi, sub dumneata. […] Oameni, pietre, vehicule trec pe lângă această linie vie, ca niște comete din alte lumi și nici un gând, oricât de seducător, nici o senzație, oricât de ispititoare, nici o gâdilătură, oricât de tiranică, nu vor mai izbuti să-ți strice echilibrul. Domnișoară, la volan! Sufletul dumitale în câteva luni va funcționa perfect, ca un motor.”

Preocuparea pentru siguranța rutieră a impus trasarea primului regulament privind circulația vehiculelor din capitală, emis de primărie în 1907. Pentru a preveni accidentele „la fiecare intrare în stradă sau răspântie conducătorul automobilului va fi dator a suna din trompă sau așa-numitul semnal sirenă. Seara, atât în oraș cât și la Șosea automobilele vor lumina cu două lanterne așa-numite far”. Viteza maximă a automobilului nu trebuia să depășească 10 km/h, adică trapul obișnuit al cailor. Cei care nu respectau legea riscau să se lipsească de plăcerea condusului timp de 2 luni iar, în caz de recidivă, timp de 6 luni.

Primul examen de conducere oficial, compus doar dintr-o probă practică de deplasare, a avut loc pe data de 10 ianuarie 1908 iar cursurile primei școli de șoferi au început la 10 ianuarie 1910.

„Dimineața se învața teoria automobilului, iar după amiaza practica. Teoria avea două capitole importante: „Omorârea de oameni” și „Scoaterea de fum a mașinilor”.

„Beția automobilismului” se intensifică în Bucureștiul interbelic, euforia fiind alimentată de performanțele motoarelor (100 km/h !), de designul atractiv al caroseriilor și de numeroasele facilități fiscale acordate potențialilor clienți. Au apărut modele de mașini mai joase, mai încăpătoare, echipate cu lumină electrică, semnalizare, compresoare pentru cauciucuri, roți amovibile, încuietori anti-furt și pornire automată.

Numărul de automobile din România crește în acest interval de la 11.308 în 1926 până la 25.876 în 1939 (10.664 doar în capitală), parțial datorită implicării mai mari pe piață a producătorilor străini. Circa 40 de firme de automobile străine aveau sedii în București, cele mai multe pe Calea Victoriei, printre care : Alfa Romeo, Lincoln, Ford, Cadilac, Chrysler, Lancia, Dodge, Renault, Mercedes, Mathis, Studebaker, Buick și Peugeot. Iar modelele erau prezentate de sloganuri incitante în presă: „Buick-ul îndeplinește ceea ce promite!”, „Studebaker: Forță și agilitate! Cea mai luxoasă dintre iuțeli!”, etc.

Numărul din ce în ce mai mare al automobilelor congestiona orașul, circulația fiind îngreunată mai ales pe străzile centrale ale Bucureștiului, prea înguste pentru tapiseria de comercianți, pietoni și variatele mijloace de transport. 

„Pentru ca circulația să nu sufere totuș, s-a introdus și la noi sistemul în sens unic, aplicat în marile orașe europene. Pe calea Victoriei, str. Academiei, Lipscani, și alte străzi apropiate, s-au pus stâlpi cu plăci de metal, vopsite în roșu, pe care se află scris, cu litere albe, vizibile de departe: Sens unic; Sens interzis; Staționarea oprită”. 

Localnicii se obișnuiesc cu noile reglementări însă, ocazional, vreun soldat sau provincial neștiutor paralizeaza minute în șir circulația pe artere importante.

În intersecții își fac apariția agenții de circulație care aveau grijă ca nimeni să nu se deplaseze în sens contrar sau să se abată de la reguli, înlocuiți treptat cu semafoare electrice prevăzute cu un singur „foc” și treceri pentru pietoni. În completare, printr-o ordonanță a primăriei capitalei (1925), s-a desființat comerțul ambulant executat în căruțe sau cărucioare trase de animale sau de mână, pe motiv că încurcau circulația. 

Foto: Realitatea ilustrată, Anul X, No.474, 9 februarie 1936.

Din ce în ce mai numeroase, accidentele de automobil erau intens dezbătute de publicațiile curente și în presa de specialitate, vina fiind împărțită între șoferii care nu respectau indicațiile de viteză de la colțurile străzilor și pietonii care „nu știau să se ferească”. Procedura de urmărire a vinovaților era greoaie, sancțiunile prea mici iar regulamentele depășite. 

Unele publicații propuneau chiar măsuri extreme. „[…] dacă am avea educația civică, pe care durere încă nu o avem- intervenția energică a publicului împinsă chiar până la bătaia șoferului, credem că ar da rezultate minunate.” (Poliția, 1925)

Lipsa unei instruiri sistematice adresate întregii populații perpetuează și amplifică problemele circulației rutiere din capitală.

Un articol al Realității Ilustrate din 1936 identifică o parte dintre punctele nevralgice: parcările abuzive (pe mijlocul străzii, în intersecții, pe străzi înguste), semnalizarea haotică, viteza prea mare (limita de viteză fiind 25km/h), circulația pe contrasens și pe liniile de tramvai, prezența trăsurilor în trafic, pietonii indisciplinați, etc. Sancțiunile prevăzute în Codul rutier se dovedeau insuficiente.

Drept soluții alternative autorul articolului propunea: înființarea școlilor de circulație, organizarea unor conferințe în școli și ateliere, distribuirea de broșuri și educația timpurie în familie.

sursa: historia.ro