(Audio) Fonoteca de aur – Gică Petrescu

Publicat de Cosmin Meca, 5 decembrie 2015, 06:52 / actualizat: 29 ianuarie 2021, 21:35

(Gică Petrescu – Zum-zum)

Gică Petrescu s-a născut la 2 aprilie 1915, în Bucureşti.  Tatăl lui, de meserie  funcţionar poştal, urmase studii superioare la  Geneva (Elveţia); mama îşi petrecuse tinereţea la Paris (Franţa) şi era, după mărturisirea de mai târziu a cântăreţului, o bună cunoscătoare a pianului. Locuinţa familiei Petrescu se afla pe Calea Victoriei,  la numărul 190, într-o clădire cu trei etaje.

(Gică Petrescu – Măiculiță, dor mă frige)

Mama l-a învăţat de mic limba franceză şi l-a iniţiat în lumea muzicii, mai întâi interpretând la pianul din casă „piese scurte, melodioase (…), ritmuri mozartiene” şi apoi, în primii ani de şcoală, dându-i lecţii de pian. În casă exista un gramofon la care tatăl asculta uneori muzică uşoară.

În 1931, elev la Liceul „Gheorghe Şincai” cântă într-un ansamblu şcolar, la chitară şi vocal. La 15 ani urcă pentru prima dată pe scenă. La o serbare este descoperit de compozitorul Ion Vasilescu,  care l-a dus la Radio, unde a cântat cu reputatul pianist şi dirijor Iulian Ghindă. În urma unei suferinţe discrete, mama sa moare, lăsându-l fără cel mai bun prieten.

Gică Petrescu face doi ani la Drept, dar părăseşte studiile juridice în favoarea muzicii. „Decât să ajungi un avocăţel mediocru, mai bine apucă-te serios de muzică. Un strop de talent, n-o să-l înveţi la seminar, în nici o facultate. Cultivă-l şi foloseşte-te de el!” – îl sfătuieşte tatăl său. Primul „contract de diseur” l-a avut la grădina restaurant „Princiar” de pe Şoseaua Kiseleff, unde a cântat cu maestrul Fănică Luca. Atunci avea un repertoriu de 60 de cântece, tangouri şi romanţe.

(Gică Petrescu – Of, of, of, măi șprițule)

În 1933 Gică Petrescu este angajat oficial ca solist vocal, la localul de lux occidental Galeries Lafayette cântând cu Orchestra James Kok. Patronul, dl. Schwartz, îi confecţionează două costume elegante pentru zi (alb) şi seară (bleumarin). Avea 18 ani şi cu mult curaj atacă eşalonul de aur al idolilor de atunci ai scenelor din localurile de muzică, răsfăţaţi de public şi de presă: Cristian Vasile, Titi Botez sau Jean Moscopol.

În 1936  tatăl său, Dumitru Petrescu, este imobilizat la pat de paralizie. Gică rămâne unica sursă financiară. Are 21 de ani. Apt de serviciu militar, este recrutat la Regimentul I – Vânători de gardă, de decazarmat. Figurează în programele de Radio.

În 1937  numele Gică Petrescu se impune tot mai mult. Afişele elegantului Cazinou de la Sinaia îl anunţă cu litere uriaşe, ca solist în celebra Orchestră de jazz a lui Dinu Şerbănescu. Supus unui examen sever, este admis sub pseudonimul George Petrimi. Înregistrează pe plăci de patefon pentru casele de discuri Columbia, Odeon, His Master’s Voice, producători celebri în epocă. Întâlnirea cu marele muzician Dinu Şerbănescu e decisivă profesional. Descoperă că romanţa este limba sa maternă. După câţiva ani revine la numele Gică Petrescu.

(Gică Petrescu – Hai să bem un păhărel)

În 1934 în România ia fiinţă Casa de discuri şi fabrica Electrecord. Din 1938, Gică Petrescu va colabora decenii la rând, înregistrând cântece de muzică uşoară, romanţe, cântece populare şi cântece de petrecere.

În 1939 este invitat în Germania, într-un turneu de înregistrări. Se cânta şi se dansa pe ritmuri de tango, rumba, foxtrot şi charleston. Şlagărele la modă, pe discuri Odeon, Columbia, Parlophon, Cristal, His Master’s Voice, Electrecord, erau pe buzele tuturor, pentru textele publicate în broşuri se vindeau o dată cu discul. Gică Petrescu a fost succesorul  Mariei Tănase la estrada restaurantului „Neptun” din Piața Buzeşti, unde cânta cu orchestra violonistului şi dirijorului Victor Predescu.

În 1940-1944 cântă pe scenele teatrelor Gioconda şi Savoy. O dată cu începerea războiului, este mutat la regimentul IV Moto din Străuleşti. Aleargă zilnic între regiment, Radio pentru „Ora răniţilor”, concertele cu Dinu Şerbănescu, estrada unui restaurant, scena Teatrului de Revistă şi spectacolele cu răniţi.

(Gică Petrescu – La crâșma din Ferentari)

Este anunţat uneori cu grad militar „fruntaşul Gică Petrescu” alături de  Antonescu Trestian, Silly Popescu, Nae Roman, Titi Botez şi marele Constantin Tănase. Îşi afirmă calităţile de actor pe scena Teatrului Comic (în clădirea actualului TESS) alături de H. Nicolaide şi  o pleiadă întreagă de compozitori, textieri şi cântăreti. Un turneu de 70 de zile prin ţară cu spectacole „Frate cu dracul”, „Luna ştie, dar nu spune” (cu aluzii politice) îi sporesc popularitatea în ţară. Cântă în zeci de concerte ale formaţiei Jean Ionescu, prezentate de marele comic Nae Roman şi alături de pianistul  Gaston Ursu. Este angajat de Ion Vasilescu  la „Alhambra” şi apoi la „Gioconda”, unde lansează zeci de cântece, care s-au bucurat de mare popularitate până în ziua de azi.

 În 1946, la barul-gradină „Arizona”, s-a introdus ultima noutate tehnică,  microfonul. Într-o seară vine ca oaspete marele violinist Yehudi Menuhin.  Gică Petrescu i-a cântat şansonete, şlagăre americane, dar… l-a entuziasmat şi emoţionat cu cântecele „La margine de Bucureşti”, „Suflet candriu de papugiu” şi „Costică, Costică”. Menuhin l-a bisat îndelung, aşa că acesta i-a cântat de trei ori pe Costică… În acelaşi an intră în atenţia autorităţilor, deoarece poliţia îl reclama la Ministerul Culturii pentru că repertoriul său conţine cântece occidentale. În 1953 cu ocazia „Festivalului Internaţional al Tineretului” de la Bucureşti, la Teatrul Savoy, are loc „Concertul popoarelor”. Gică Petrescu cântă, cu mare succes piese în câteva limbi străine, multe din repertoriul  Yves Montand.

În 1956-1959 „Concertul popoarelor” trece Nistrul, într-un lung turneu în Uniunea Sovietică cu Ion Dacian, Trio Grigoriu, Florian Dorian, etc. Rămâne credincios Teatrului de revistă „Constantin Tănase” la sălile Savoy şi Victoriei 174, alături de Dorina Drăghici, Nicu Stoenescu, Mircea Crişan, Horia Şerbănescu şi Radu Zaharescu.

(Gică Petrescu – Mi-e dor astă seară de-un chef cum știu)

În 1960 Gică Petrescu apare în emisiunile televiziunii române. În 1965-1967 acesta are cel mai important turneu – două luni în Franţa la Paris (1965), pe scena celebrului music-hall „Olympia”, alături de Stela Popescu şi Mircea Crişan.  Urmează turnee în Israel, alături de Florin Piersic, Doina Badea, spectacole luate în asalt de numerosul public provenit din România. Lansează noi şlagăre pe scena „Festivalului de Muzică Uşoara de la Mamaia”, timp de mai multe ediţii. În perioada anilor 1966-1971 înregistrează la Electrecord şlagărele care l-au făcut celebru („Căsuţa noastră”,  „Of, of, of măi şpriţule, „Dă-i cu şpriţul pân’ la ziuă”, „Uite-aşa aş vrea să mor” sau „Du-mă acasă măi tramvai”.

În 1993-1995 apare cartea biografică „Viaţa şi cântecele lui Gică Petrescu”, scrisă de compozitorul şi muzicologul George Sbârcea  zis şi Claude Romano, având ca bază de documentare caietele şi albumele, afişele şi fotografiile strânse cu devoţiune de tatăl artistului.

La 84 de ani, semnează un contract de înregistrare a 3 CD-uri cu cele mai dragi melodii cântate în toată cariera sa. Orchestraţii noi, înregistrări noi într-un studiou  digital. Şi-a uimit colaboratorii cu seriozitatea şi vitalitatea lui, devenite proverbiale. Neavând nevoie de repetiţii, a strâns multe piese dintr-o bucată, preocupat ca vocea să fie bine. CD-urile s-au vândut ca pâinea caldă, în zeci de mii de exemplare, fiecare.

(Gică Petrescu – Hai noroc și iar noroc)

În 2003, pe 5 mai  primeşte, la Palatul Cotroceni,  „Steaua României în grad de cavaler”, distincţie înmânată de Ion Iliescu, preşedintele în exerciţiu al României. În 2004-2005 apare tot mai rar în public. Bolnav, se autoizolează într-o singurătate în care admite doar 4-5 prieteni foarte apropiaţi. Îi lipsesc scena şi respiraţia vie a publicului. Presa de scandal îi pândeşte uşa şi ferestrele apartamentului.

A fost timp de 34 de ani căsătorit cu scriitoarea Cezarina Moldoveanu. După moartea soţiei sale, în august 1989, Gică Petrescu a refuzat mult timp să susţină spectacole.

Duminică 18 iunie 2006, ora 18.00, în cadrul galei „Premiile muzicale Radio România Actualităţi” a fost programat şi un premiu special („Cântecul e viaţa mea”), dedicat lui Gică Petrescu. Cântăreţul a murit chiar în dimineaţa aceleiaşi zile. Corpul neînsufleţit al lui Gică Petrescu a fost depus pe catafalcul aflat, pentru trei ore, în foaierul Sălii de Concerte a Radiodifuziunii Române, unde sute de oameni au venit pentru a-i aduce un ultim omagiu, iar ulterior a fost dus la capela din Cimitirul Bellu, unde a şi fost înmormântat.

(Gică Petrescu – Dragi prieteni, sus paharul)

Premii şi distincţii:

-Artist Emerit al Republicii Populare Române (1964) „pentru merite deosebite în activitatea desfăşurată în domeniul teatrului, muzicii şi artelor plastice”;

-Ordinul naţional Steaua României în grad de cavaler – pentru îndelungata şi prodigioasa carieră artistică – Cotroceni – 2003;

-Diploma de excelenţă „Muzica e viaţa mea”  TVR – 1999;

-„Interpretul care a dus muzica românească în mileniul III” – Radiodifuziunea Română – 2001;

-Life Time Award – MTV Romanian Music Awards – 2004;

-Premiul special „Cântecul e viaţa mea” – Radiodifuziunea Română – 2005;

Zeci de alte premii la diferite festivaluri şi evenimente culturale româneşti.

Radiodifuziunea Română i-a decernat în anul 2001 premiul „Interpretul care a dus muzica românească în mileniul III”.

(Gică Petrescu – Dragoste bătu-te-ar vina)

„Așa am început eu să cânt, ascultându-l pe Nea Gică. În ’64 am avut prima dată onoarea să fiu alături de el pe scenă. A fost cel mai cunoscut artist român, cântăreț și un strălucit actor de revistă. Marca Gică Petrescu înseamnă succesul asigurat. Singurul care a ajuns «Artist Emerit». Emeriți au fost mai mulți: mari cântăreți și actori din teatre, dar ca artist de revistă, Gică a fost singurul… emerit!” (Alexandru Arșinel, actor)

„…Trubadurul primăverii noastre, trubadurul maturității și al toamnelor noastre primăvăratice, este o piesă importantă din tezaurul nostru național” (Vasile Veselovski, compozitor)

„Cea mai mare calitate a lui era aceea că «nu semăna cu nimeni». Era Gică și atât! Cel mai «cântăreț» din câți a avut România vreodată. Din tinerețe a intuit, ca nimeni altul, că un cântec nu se cântă numai cu vocea, ci și cu mintea și cu inima. Știa că, de când e lumea, este preferabil să aduci oamenilor râsul, veselia… Ne-a lăsat un tezaur muzical, al nostru, în vecii vecilor” (Horia Șerbănescu, actor)

(Gică Petrescu – Zi una mai săltăreață)

„A fost un mare om și un mare Român. Dumnezeu i-a pus pe chip un zâmbet atrăgător și har în glas… Nu putea să cânte fără o
melodie, fără ceva care să pătrundă în suflet. M-a făcut fericit cântând cântecele mele…A reușit să le dea o savoare aparte, trăinicie și viață lungă. Mitul Gică Petrescu se confundă cu bucuria muzicii…” (Temistocle Popa, compozitor)

„Gică Petrescu este cântărețul care a îndulcit sufletul și mintea și viața a zeci de milioane de români. Socotesc c-a fost un privilegiu că am apărut împreună pe același afiș, pe aceeași scenă. Nimeni nu dormea atunci când Gică și Florin Piersic, aflați în turneu, aveau spectacol în vreun oraș al Israelului. Am avut o mare dragoste un cult pentru «Nea Gică», acest Chevalier și acest Sinatra al nostru al românilor.” (Florin Piersic, actor)

(Gică Petrescu – De ce e viața sucită)