(Inedit) In memoriam Sebastian Domozină

Publicat de Cosmin Meca, 2 ianuarie 2017, 12:24

Sebastian Domozină (15 iulie 1938, comuna Ianca, judeţul Olt – 10 octombrie 1997, Craiova) – jurnalist şi comentator sportiv radio.

Sebastian Domozină s-a născut la data de 15 iulie 1938, în comuna Ianca, judeţul Olt. A absolvit Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova şi apoi Facultatea de Ziaristică din Bucureşti.

Prima sa transmisiune radiofonică a avut loc în anul 1964, în primul sezon al Universităţii Craiova în Divizia A, la meciul Ştiinţa Craiova – Universitatea Cluj 1-0. Până în decembrie 1989, Domozină a fost corespondent principal al redacţiei de actualităţi din Radioteleviziunea Română pentru judeţele Dolj, Gorj, Olt şi Mehedinţi. Începând din anul 1990 a fost director al postului Radio Oltenia Craiova. În decursul carierei, el a realizat aproape 1.000 de transmisiuni în direct de la meciurile Universităţii Craiova. Ultima transmisie radiofonică a sa avut loc în anul 1995. Sebastian Domozină era renumit pentru viteza sa în exprimare, comentariile sale fiind foarte rapide.

Sebastian Domozină a trecut la cele veşnice la data de 10 octombrie 1997 în Craiova şi a fost înmormântat în cimitirul Ungureni, la câţiva metri de mormântul golgheterului Universităţii Craiova, Ion Oblemenco. În semn de apreciere, în anul 2002, Sebastian Domozină a fost declarat cetăţean de onoare post-mortem al municipiului Craiova. De asemenea, în luna octombrie a anului 2003, Primăria din Ianca a dezvelit o placă memorială la Sala de sport „Sebastian Domozină”. Cu aceeaşi ocazie, Consiliul Local l-a declarat post-mortem „cetăţean de onoare al comunei Ianca”.

Sebastian Domozină, marele prieten al tuturor, fiind OM, era de fapt o INSTITUŢIE. Mai mult, o provincie, o ţară. Domozină la Iaşi era moldovean, la Cluj ardelean, la Craiova… el însuşi. 

Celebru a rămas şi comentariul său de la Leeds, când Universitatea reuşea, de asemenea, o premieră, învingând o echipă engleză la ea acasă (2-0) şi eliminând-o din cupele europene (1979). Sebastian Domozină spunea în 1984: „Mă simt oltean chiar şi la… Leeds!”

Sebastian Domozină era renumit pentru viteza în exprimare, iar viaţa sa a fost legată de o singură echipă, Universitatea Craiova. Celebrul „Gooolllll!!” strigat din toată puterea la reuşita lui Negrilă din meciul cu Kaiserslautern (1983), care a dus Ştiinţa, în premieră pentru fotbalul românesc, în semifinalele Cupei UEFA, a rămas în analele radioului.

„Am venit pe lume în zodia Racului, când apele fierbeau în neuitatul lac Potelu, ale cărui valuri mi-au legănat copilăria. De mic m-am trezit într-o imensă stupină, în care albinele au fost primele fiinţe pe care le admiram cu nesaţ şi m-au făcut să urăsc pentru totdeauna pe trântori. Trimis de bunii mei părinţi să mă şcolesc, am picat direct în Cetatea Banilor, unde implacabilul destin mi-a hărăzit viitorul.”

Preocupări, pasiuni, dorinţe

„Profesia de ziarist, cu care am cochetat din adolescenţă, rămânând pe viaţă sclavul ei. Microfonul, imaginea video şi sonoră, fotbalul, tangoul şi romanţa, poezia şi o carte bună în clipele de linişte. Ca dorinţe – sănătate şi puterea de a fi înţeles”.

Maximele, ideile sau un fragment din creaţia personală

„Niciun lucru nu este imposibil de realizat dacă îl doreşti cu adevărat. În primul rând să vrei, în al doilea rând să lupţi şi apoi să te «baţi» în continuare pentru consolidarea lui. Atunci când te consideri învins, mai există o rază de speranţă pentru a lua totul de la capăt.” (Sebastian Domozină, „Oamenii anului 40,” Craiova, iunie 1994)

„Maestre, lasă filozofia, termină cu metaforele”

„Era în anul 1962 când, la unele meciuri de Divizia B, am încercat câteva comentarii la faţa locului înregistrate, bineînţeles, pe bandă, cu ajutorul unui magnetofon „Tesla”. După aproape doi de exersări neîntrerupte, am avut prilejul să-l întâlnesc pe Nicolae Soare – un crainic, reporter de acum experimentat, cu personalitate, consacrat. Mi-a ascultat câteva dintre timidele mele înregistrări şi, încurajându-mă, a zis: „Într-o bună zi îmi vei fi coleg de transmisie”. Acest lucru se va întâmpla în prima etapă a campionatului diviziei A 1964 – 1965, la meciul Ştiinţa Craiova – Steaua Bucureşti.

Au trecut doar câteva luni de la fericita întâlnire şi participam, împreună cu Nicolae Soare, regretatul Ioan Mureşan, Aristide Buhoiu, Mircea Radu Iacoban, coordonaţi de Ion Ghiţulescu, la primele emisiuni în direct – „Sport şi muzică”. Din acest moment mă simţeam tot mai vrăjit de ideea transmisiei sportive directe – în special cea legată de fotbal; dacă între timp echipa noastră de debut a suferit unele corecţii, eu am rămas mereu lângă cei care, sunt convins, fac această meserie cu pasiune, cu caldă simţire, cu deplină personalitate. Până acum nu mi-am pus niciodată întrebarea de ce nu am ajuns cronicar sportiv în presa scrisă. Poate pentru că în nicio pagină de ziar nu aş fi trăit vuietul plin de farmec al tribunelor ca în faţa unui microfon, instalat într-o cabină de transmisie sau chiar pe pista unui stadion.

(…) Reuşită înseamnă când marea majoritate a celor care m-au ascultat sunt fericiţi. Cum s-ar zice, am avut o transmisie fără poticneli, plină de vervă, cu momente de suspans, cu goluri înscrise într-o poartă sau cealaltă, care mai de care mai spectaculoase, mai de „kinogramă”, cu un final în care fair-play-ul a triumfat pe verdele gazonului şi în tribune. Este ceea ce fiecare crainic sportiv, aflat în faţa microfonului, visează să dăruiască celor care sunt departe de atmosfera incandescentă a stadionului.

Reuşita unei transmisii sportive este marea satisfacţie pe care o dai oamenilor, ţie însuţi, după momentele de tensiune, trăite şi vorbite, ale unui meci la care nu o dată cardiacii au plătit scump curajul de a urmări, fie chiar şi la radio, asemenea spectacole ce nu pot fi înlocuite în viaţa a milioane şi milioane de romantici, sentimentali, îndrăgostiţi ai fotbalului. Există temperamente şi caractere, preferinţe şi admiraţii, încât numai el, ascultătorul, poate fi singurul judecător drept al reuşitei sau nereuşitei transmisiilor noastre.

Cred că nu este crainic sportiv să nu fi avut senzaţia că o dată, sau
chiar de mai multe ori, ceva „nu i-a mers”. Eu, când văd stadioanele fără spectatori mă blochez, se duce de râpă muza inspiraţiei, dispare toată buna dispoziţie. Şi atunci foarte greu reuşesc să intru în acel ritm pe care mi-l găsesc de câte ori văd tribunele pline ochi. Un meci, oricât ar fi de frumos, fără spectatori nu are strălucire, îi lipseşte farmecul celor care ştiu să se bucure sau să sufere, fără mască.

Nereuşita unei transmisii sportive radio înseamnă pentru mine o datorie imensă neonorată faţă de cei pe care îi simt privindu-mă mustrător, gata oricând să-mi reproşeze, fără ocolişuri: „Maestre, lasă filozofia, termină cu metaforele şi dă-ne faza infernală pe care ai scăpat-o!” Ce multă dreptate au! (…)

Dacă se întâmplă totuşi ca atmosfera unei partide de fotbal să fie anostă, săracă în reclamă, atunci sunt tentat să vorbesc despre palmaresul echipelor, despre „îndemânarea” sau „neîndemânarea” arbitrilor, despre talentul unor jucători uitaţi sau neobservaţi de maimarii fotbalului şi, întotdeauna, despre admirabilii oameni ai tribunelor care, pe soare, pe vânt, pe ploaie sau pe viscol, înfruntând cu stoicism orice vreme, ştiu să guste, în veselie sau tăcere, bucuriile fotbalului.” (Sebastian Domozină – 1993)