Cum erau cișmelele Bucureștiului de altădată?

Publicat de Cosmin Meca, 28 iunie 2021, 10:04

În București, cişmelele constituie o realitate apărută în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, cu toată iniţiativa izolată a domnului Alexandru II Mircea – pribeag vreme de mulţi ani prin Orient – de a înălţa, în 1571, în Cetatea lui Bucur, o fântână inspirată de cele pe care le întâlnise în peregrinările sale. Până să aibă parte de asemenea minuni ale tehnicii de vârf, bucureştenii se delectau cu apă din Dâmboviţa direct sau prin mijlocirea sacagiilor (care o limpezeau cu piatră acră) ori foloseau apă din puţurile săpate prin curţile lor. 

Motivul principal care a determinat întârzierea construirii de cişmele în Bucureşti l-a reprezentat absenţa unor surse de apă limpede pe teritoriul propriu-zis al oraşului. Mai mult chiar, cele mai apropiate izvoare cu un debit considerabil se găseau la depărtare de câţiva kilometri buni, la Creţuleşti ori la Giuleşti, ceea ce făcea necesară confecţionarea unor conducte („olane“, „chiunguri“, „urloaie“) cu o lungime apreciabilă.  

Altminteri, cişmeaua în sine era, în forma ei cea mai rudimentară, un edificiu extrem de simplu. Ea consta propriu-zis dintr-un edificiu paralelipipedic, durat din cărămidă sau din piatră, ce conţinea un rezervor („haznaua“), în care se aduna apa adusă „pe olane“. De aici, ea se scurgea într-un mic bazin („jgheab“) printr-una sau mai multe ţevi („ţurloaie“), al căror debit era controlat cu ajutorul unor „şurupuri“ (robinete).  

În funcţie de darea de mână şi de generozitatea ctitorului, cişmeaua putea fi mai bogat sau mai simplu decorată. Cele mai impunătoare fântâni erau placate cu marmură, sculptată cu o profuziune de motive vegetale, animaliere sau geometrice de sorginte orientală. În astfel de cazuri, nu putea, desigur, lipsi pisania în greacă, română sau/şi turcă (cum se întâmplă la fântânile ce flanchează intrarea în Spitalul „Sfântul Spiridon” de la Iaşi), însoţită de stema ţării sau a mitropoliei. Inscripţia elogia în termeni ditirambici generozitatea ctitorului, odată ce, în tradiţia otomană, ridicarea unei cişmele constituia una dintre cele mai mari binefaceri pe care le putea aduce cineva unei comunităţi. 

Primele cişmele, la iniţiativa lui Ipsilanti 

Domnului fanariot căruia i se datorează ridicarea primelor cișmele în București a fost Alexandru Ipsilanti (1774-1782) care, „din dumnezeiască râvnă îndemnându-să spre cele folositoare şi cu laudă de podoabă la starea politiei şi spre bună petrecere a norodului”, a înălțat mai întâi două „fântâni, una în Târgul din Lăuntru, pe uliţa ce se zice Din Boiangii, şi alta pe Podu Mogoşoaiei, în mahalaua sfintei Mânăstiri Sărindar“, iar apoi alte două cișmele, una „la Postăvari“ (lângă fosta Biserică Albă Postăvari), cu apă adusă de pe Dealul Spirii, iar alta „la banul Ghica, dă vale“, undeva prin lunca Dâmboviţei.  

S-a preocupat, de asemenea, de asigurarea protecţiei şi întreţinerii cişmelelor („spre a fi păzite şi pururea drese“), desemnând, în acest sens, un suiulgi-başa (întâistătătorul aparilor, cf. cuvintele turceşti su „apă“ şi yol „drum, conductă“), răsplătit pentru „cheltuiala şi osteneala lui cu leafa pe lună câte taleri 60“ şi scutit, cu toată casa lui şi cu încă patru subalterni, „de toate dările şi angariile, ce va ieşi peste anu în ţară“. 

Vastă reţea de cişmele, în epoca lui Mavrogheni 

Opera lui Ipsilanti a fost continuată într-o manieră mult mai bine organizată de Nicolae Mavrogheni, care, încă de la suirea sa pe tron, şi-a propus să înzestreze întregul Bucureşti cu o amplă reţea de cişmele. Prin urmare, el s-a preocupat de aducerea apei potabile de la Creţuleşti până la „vistieria“ de la capătul Podului Mogoşoaiei, de unde aceasta urma să fie distribuită către cişmelele din restul oraşului.  

Pentru a mulţumi protipendada locală, acestea fuseseră construite pe domeniul public, dar în faţa reşedinţelor a paisprezece dintre marii boieri (printre aceştia, vel banul Ghica, paharnicul Creţulescu, clucerul Slătineanu, vornicul Moruzi, vel banul Filipescu, vornicul Racoviţă, vornicul Ianache Văcărescu, logofătul Dudescu, logofătul Manolache Brâncoveanu, logofătul Greceanu etc.), a căror bunăvoinţă îşi propunea s-o capteze astfel domnul venetic („Pentru fiecare boier deci fiind că dintr-aceste ape ot Creţuleşti, am binevoit şi din însăşi proerisul Domniei mele am cugetat ca să arătăm har către dumnealui cinstitul şi credincios boerul Domniei mele […] întru cinstea şi îndestularea casei d-lui şi a tuturor oamenilor casei d-lui şi a împrejuraşilor mahalagii, am dat dar d-sale această domnească carte, ca să aibă una măsură de apă, care măsură de apă să fie volnic a o metahirisi la casa d-lui“).  

Se pare însă că gestul domnului nu era total dezinteresat, beneficiarii cişmelelor plătind pentru dreptul de utilizare a apei proaspete furnizate.

Iar cum de unde era rost de câştig smeritele feţe bisericeşti nu se dădeau niciodată în lături, „iubitorul de Dumnezeu Părintele Episcop de Râmnic, Chir Filaret“ a izbutit să-l convingă pe Vodă să-l numească „cel mai întâi epitrop al acestor fântâni“, „ca să se strângă bani din eratul (venitul) fântânelor la Sfinţia Sa“ (25 iunie 1787). Nu era vorba de parale puţine, căci Mavrogheni avea grijă să confişte averile boierilor fugari şi să le dăruiască la haznaua apelor, „de unde se adăpa şi se îndestula toată obştea“. 

Cişmeaua Roşie 

Dintre numeroasele fântâni mavrogheneşti, în afara celei de la Şosea, cea mai vestită a devenit, în urma unui concurs de împrejurări, Cişmeaua Roşie. Aşa cum o arată şi numele, aceasta nu apucase să fie finisată, rămânând la roşu, culoarea cărămizii, în vreme ce alte cişmele erau somptuos decorate cu marmură. Se găsea la întretăierea Podului Mogoşoaiei cu Uliţa Fântânii (astăzi, strada General Berthelot) şi prezenta, conform schiţei întocmite cu ocazia demolării din anul 1856, planul unui dreptunghi cu latura mare de 2,85 stânjeni (= 5,48 metri) şi cea mică de 1,55 stânjeni (= 3,03 metri).

Probabil acest spaţiu era acoperit atât de corpul fântânii, cât şi de bazinul, „jgheabul“, în care se scurgea apa. Nefiind terminată, cişmeaua lui Mavrogheni nu dispunea de niciun fel de podoabe, ceea ce o făcea un edificiu pur funcţional, cu o valoare estetică redusă. Celebritatea şi-a căpătat-o, aşadar, doar ca urmare a amenajării în iarna anului 1817, în întinsa curte aflată în spatele ei, a sălii de teatru a domniţei Ralu Caragea. 

sursa: historia.ro