Dune: o nouă viziune a celui mai citit roman SF al tuturor timpurilor
Publicat de Cosmin Meca, 22 octombrie 2021, 11:02
Regizorul Denis Villeneuve a pus cap la cap un spectacol cinematografic imersiv și copleșitor, însă e abia începutul!
„Frica este ucigaşul minţii”
Paul Atreides (Timothée Chalamet), tânărul moștenitor al tronului, o figură androgină căruia abia îi mijește sexul masculin, va avea parte de un destin fulminant și, până una alta, de o maturizare de proporții galactice.
Casa Harkonnen și-a retras monopolul asupra planetei deșertice Arrakis, unde timp de zeci de ani, aceștia au exploatat cea mai importantă resursă din univers, mirodeniile care, odată procesate, asigură transportul interstelar. Operațiunile miniere nu sunt deloc simple, fiindcă planeta Arrakis este străbătută în adâncurile ei de către imenșii viermi care ies la suprafață la cea mai mică vibrație în nisip și înghit tot ce le iese în cale.
Acum, urmează rândul Casei Atreides, în frunte cu Ducele Leto (Oscar Isaac), concubina sa, Doamna Jessica (Rebecca Ferguson) și cu fiul lor, Paul, să plece de pe planeta lor de baștină, Caladan, și să preia exploatările în deșert, asistați de maestrul războiului, Gurney Halleck (Josh Brolin) și de fidelul și neînfricatul maestru al săbiilor, Duncan Idaho, înduioșător interpretat de către Jason Momoa.
Duncan e trimis ca lider al avangardei pe planeta deșertică, pentru a tatona relațiile diplomatice dintre casa Atreides și fremeni, locuitorii indigeni de pe Arrakis.
Din cauza rănii lăsate de colonialism, fremenii nu sunt pregătiți să îi primească pe noii lor colaboratori drept aliați. În schimb, aceștia îl primesc pe tânărul Paul Atreides drept un salvator mesianic.
Fiindcă așa le-a fost insuflat de către ordinul Bene Gesserit. Și fiindcă se apropie războiul. Viziunile lui Paul îl prevestesc iar realitatea confirmă o conspirație intergalactică. Paul trebuie să învețe să își dreseze frica precum un shaolin ca să își poată împlini destinul.
Fără Dune, nici Star Wars n-ar fi existat.
Așadar, noua ecranizare a francizei Dune, în regia lui Denis Villeneuve, surprinde primul prag important din traseul lui Paul Atreides, de la un prințișor burghez la Muad’Dib, un lider al deșertului. Poate că toată povestea asta sună a déjà-vu, însă Dune este, de fapt, primul basm spațial.
Nu ca Micul Prinț, ci primul coming of age fantasy plasat în mijlocul unei lumi feudale și totodată futuriste, cu aceleași prințese și aceleași personaje năzdrăvane ca în basme, doar că în loc de balauri, apar viermi uriași și în loc de zmei, apare Stellan Skarsgard ca un tiran slinos care a îngurgitat jumătate din univers și acum levitează în rolul Baronului Vladimir Harkonnen, care dorește să îngenuncheze tot clanul Atreides și să domine în continuare ca un turbo-imperialist ce e.
Publicat inițial în 1965, Dune, prima carte a francizei lui Frank Herbert, are eticheta celui mai citit și mai influent roman SF al tuturor timpurilor, deschizătorul unor drumuri deja intens străbătute.
De la alegorii politice și până la religii inventate, cu tot cu dogmele și cu practicile lor, Frank Herbert pare să-și fi cartografiat universul și mitologia până la un nivel molecular. Ampla sa poveste l-a inspirat și pe George Lucas să gândească universul din Războiul Stelelor.
O scurtă istorie a ecranizărilor Dune
Regizorul de origine chileană Alejandro Jodorowsky a încercat să facă o primă adaptare prin anii `70, aducând laolaltă o echipă impresionantă și o distribuție și mai și, precum Mick Jagger, Orson Welles sau Salvador Dalí, pe care Jodorowsky îl convinsese să îl joace pe împăratul galaxiei, garantându-i că va fi cel mai bine plătit actor din istoria cinemaului (plătit pe minut în film, adică, raportat la scurta lui apariție, nu exagerat de mult).
Însă producătorii doreau să restrângă povestea într-un film de două ore, pe când Jodorowsky insista că numai lungimea unei miniserii (10-14 ore) s-ar potrivi grosimii romanului. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care filmul nu a mai fost făcut.
David Lynch s-a încumetat, totuși, să îl adapteze în 1984, însă filmul a fost privit drept un eșec incoerent, iubit doar de către un public restrâns. În 2000 a apărut, în fine, și o miniserie pe Sci Fi Channel, Frank Herbert`s Dune, urmat în 2003 de continuarea Frank Herbert’s Children of Dune.
Aceste două serii au respectat cu strictețe acțiunea din roman, până într-acolo încât s-au cam descalificat filmic, având un impact modest. Ce-i drept, nici n-au avut parte de un buget care să îi facă cinste imaginației lui Frank Herbert, în ciuda titlurilor la genitiv.
Așadar, abundența narativă e ceea ce a făcut romanul să pară inadaptabil; sau, cel puțin, o provocare care până acum pare să fi generat numai ratări. Însă culmea: flmul lui Villeneuve se simte ca episodul-pilot al unei miniserii pentru cinematograf.
Sau, dacă te aștepți la o odisee intergalactică cu o acțiune stufoasă, se poate resimți ca un trailer extins, de două ore și jumătate, doar că de data aceasta, studiourile nu s-au temut să investească cu vârf și îndesat.
Un proiect de proporții galactice, cu un buget estimat de 165 de milioane de dolari
Încă din titlul filmul, Dune: partea I, se anunță un format episodic în care multe fire narative sunt deschise, urmând (fără niciun spoiler) să se încheie cu un început tip cliff hanger. Povestea nu e raportată neapărat la un episod, cât la o întreagă serie, astfel că basmul lui Paul cel voinic și mirodeniile de aur duce numai până în actul doi.
Paul abia o întâlnește în viziuni și, spre final, fizic pe Chani Kynes (Zendaya), ca martor al duelului său pe viață și pe moarte din deșert, alături de mama lui, Doamna Jessica, și de liderul fremen, Stilgar (Javier Bardem).
Prin vârstele lor apropiate, cei doi actori, Timothée Chalamet (25 de ani) și Rebecca Ferguson (38 de ani), insuflă duetului mamă-fiu niște aere oedipiene binevenite poveștii, contrabalansând acțiunea neîncheiată printr-o intrigă mitologică pe alocuri savuroasă.
Tânăra mamă Jessica își supune fiul unui antrenament riguros, specific ordinului Bene Gesserit, dresându-i capacitatea de a încasa durere și de a își stăpâni frica.
Tot ea îl învață să folosească „vocea”, abilitatea de a ordona ceva cuiva pe o anume tonalitate încât persoana să ți se supună în chip inconștient. Un fel de precursor al jedi mind tricks-urilor din Star Wars.
Cu o referință și la abordarea lui Lynch, Villeneuve a regizat impecabil aceste secvențe, nu numai prin cum sunt intercalate mai multe voci într-un melanj demonic, ci prin toată mizanscena.
Când vocea e folosită împotriva lui, Paul nici nu își dă seama când ajunge în fața dominatoarei Reverend Mother Bene Gesserit (Charlotte Rampling), când se lasă în genunchi și când devine un sclav al voinței ei.
Dune: partea a doua?
Mai departe, nu știm nimic despre partea a doua, când sau dacă va fi făcută. Știm că studiourile și producătorii testează terenul și că dacă nu ne place, s-ar putea să rămânem cu pilotul și cam atât.
Însă un lucru e cert: ca spectacol cinematografic, Dune câștigă orice concurs de frumusețe în 2021.
Puține filme redau forța vizuală a deșertului mai profund decât cadrele surprinse de către directorul de imagine Greig Fraser (care se antrenase deja filmând Star Wars: Rogue One).
Frumusețea frustă a nisipurilor Iordanului ne îngenunchează iar indigenii fremeni reflectă o lume orientală exploatată pentru „mirodeniile” lor, într-un ecou geopolitic care se resimte tăios de actual.
Iar prin sensibilitatea unui autor de blockbustere ca Denis Villeneuve (Arrival, Blade Runner 2049), universul lui Frank Herbert are parte, în sfârșit, de o adaptare care să așeze povestea într-un ritm propriu, contemplativ și totodată tensionat.
O lume care se lasă în sfârșit descoperită în toată splendoarea ei, în timp ce muzica lui Hans Zimmer ne gâdilă timpanele.
Chiar dacă filmul nu folosește potențialul 3D-ului la fel de eficient ca Gravity, mirodeniile psihedelice care plutesc prin aer sau furtunile de nisip sau razele tăioase ale deșertului ne ajung mai aproape, într-o adevărată desfătare vizuală.
În ciuda faptului că Dune e un deschizător de drumuri, anumite simplificări narative de la carte la film îmbracă forma unor clișee deja consacrate ale genului, precum intransigența binelui și a răului, cu prea puține zone de tranziție între cele două, trădările scoase parcă din mâneca scenaristului sau gâlceava de pe cer a unui război intergalactic consumat, poate, la un foc prea încins.
Însă dincolo de toate clișeele și déjà-vu-urile, Dune e genul de film pe care dacă îl vezi acasă, nu vei avea parte de un asemenea spectacol copleșitor.
Iar dacă faci parte din grupul nerăbdătorilor și ai posibilitatea să îl vezi în cinema, probabil că știi deja că alternativa promisă a vizionării online nici nu merită luată în calcul.
sura: cinemagia.ro
