Ecaterina Teodoroiu, eroina Olteniei care a dainuit peste timp

Publicat de Cosmin Meca, 12 august 2015, 09:35

Ecaterina Teodoroiu ,născută Cătălina Vasile Toderoiu la 14 ianuarie 1894, Vădeni, astăzi cartier în componența municipiului Târgu-Jiu, România – d. 22 august 1917 lângă Panciu, România, a fost o cercetașă și participantă la Primul Război Mondial, unde a murit la sfârșitul bătăliei de la Mărășești luptând în fruntea unui pluton de infanterie al Armatei Române.

Provenită dintr-o familie modestă din Oltenia, Ecaterina a plecat la București pentru a deveni învățătoare, iar acolo a contribuit la înființarea primelor organizații de cercetași din țara ei. După intrarea României în Primul Război Mondial, a activat ca asistentă medicală pe frontul din regiunea ei natală. Din dorința de a-i răzbuna pe toți cei patru frați ai ei care muriseră în lupte, Ecaterina a cerut să fie transferată la o unitate de combatanți. A fost luată prizonieră, a evadat și a fost rănită de două ori. În spital, a fost decorată de casa regală și avansată la gradul de sublocotenent. Din această postură a participat la bătălia de la Mărășești, unde a murit comandând un pluton de infanterie.

Celebrată ca eroină națională după terminarea războiului, imaginea ei a fost la început marginalizată și apoi distorsionată de regimul comunist, iar după căderea acestuia revenirea imaginii sale reale în conștiința populară a întârziat.

Din anul 1938, casa familiei Teodoroiu, construită în 1884, a fost amenajată drept casă memorială „Ecaterina Teodoroiu”.Centrul local de cercetași din Târgu Jiu îi poartă numele.

Document inedit: o scrisoare atribuită Ecaterinei

Redăm integral o scrisoare atribuită Ecaterinei Teodoroiu, păstrată în fondul Manuscrise al Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I” din Bucureşti; în documentul cu pricina (nedatat, din păcate), Ecaterina îşi motivează hotărârea de a lua parte la lupte: fraţii i-ar fi murit pe front, iar ea voia să îi răzbune. Potrivit scrisorii, tânăra se afla însă într-un impas, aşa că solicita sprijin comandantului Diviziei 2 Infanterie:

„Prin aceste rânduri subsemnata Ecaterina Teodoroiu din comuna Vădeni lângă Târgu Jiu îmi permit să vă supun Domniei Voastre viaţa mea de până acum în calitate de cercetaşă româncă, de soldat voluntar-femeie şi, în sfârşit, prin ce împrejurări am ajuns la dumneavoastră ca să vă cer protecţie părintească şi o îndrumare din punct de vedere militar.

Făceam clasa a 5-a de liceu la Bucureşti când, cu ocazia războiului din 1913 m-am înscris în prima asociaţie a cercetaşelor românce pentru a-mi servi cât de puţin ţara în împrejurări grele.

La decretarea mobilizării în august 1916 am fost întrebuinţată ca cercetaşă la îngrijirea răniţilor în Târgu Jiu. Venind chemată la Bucureşti de M.S. Regina, m-am dus, iar la reîntoarcere, cu ocazia celei de-a doua invazii a nemţilor la Târgu Jiu, am aflat că tata, ca sublocotenent de rezervă în Regimentul 18 Gorj [?!], a fost făcut prizonier, iar doi fraţi ai mei, unul sublocotenent de rezervă la Regimentul 7 Călăraşi şi celălalt locotenent în Regimentul 5 Vânători [?!], sunt amândoi morţi pe câmpul de onoare.

Nemaigăsind nici pe mama mea şi lipsită de orice ajutor, m-am hotărât a mă înscrie voluntară pentru a-i răzbuna pe ai mei.

În ziua de 6 octombrie pierd şi pe ultimul meu frate, caporal în Regimentul 18 Gorj, căzut în lupta de la Porcenii de Gorj; atunci m-am dus la domnul colonel Jipa, comandantul Regimentului 18 Gorj, cerându-i voie să lupt în Regimentul domniei sale.

Cu începere din ziua de 7 octombrie am luat parte la lupte în tranşee alături cu soldaţii Regimentului 18 Gorj.

Pe ziua de 18 octombrie, în urma unei surprinderi din partea inamicului şi a unei scurte lupte, am fost luată prizonieră. Puţin după aceea fiind escortată de o santinelă germană, am scos neobservată de nimeni un revolver din sân şi am împuşcat santinela şi fiind noapte, am fugit. Cu mine au mai fugit şi alţii de-ai noştri.

În timpul fugii însă inamicul a tras focuri şi două gloanţe m-au nimerit, rănindu-mă uşor în piciorul drept. Nouă zile mai pe urmă spărturi de obuz m-au rănit în coapsă. Am fost dusă la spital în Craiova, apoi evacuată la Bucureşti şi, în sfârşit, la Iaşi.

Când m-am făcut bine am vrut să ies din spital şi am întrebat pe un domn sublocotenent unde este Regimentul 18 Gorj. Mi-a răspuns că e pe front. Domnia sa recomandându-se că este din Gorj, mi-am adus aminte că o cunosc pe sora domniei sale şi i-am cerut protecţie şi un sfat cum aş putea continua a face serviciu militar, totodată terminându-i convalescenţa.

Domnul sublocotenent Gheorghe Mănoiu mi-a permis atunci să fac serviciu în Compania a 7-a ce comanda în Regimentul 43/59 Infanterie.

M-am dus la regiment, m-am prezentat domnului maior Mareş şi corpului ofiţeresc la popota regimentului. Din ziua aceea, adică acum o lună, am îngrijit de numeroşii bolnavi din Compania a 7-a, am contribuit cât de mult la depăduchierea oamenilor, am observat ca mâncarea lor să se facă cu îngrijire şi am mâncat laolaltă cu ei, iar în cantonament am stat în aceeaşi casă cu domnul sublocotenent Mănoiu, neavând posibilitatea să am o casă singură pentru mine şi am dormit mereu cu fata gazdei în pat (sic!).

Acum şase zile am fost chiar la Iaşi la Palatul M.S. Regina pentru a obţine graţie trecerii şi cunoştinţei mele cu A.S. Regală Principele Nicolae câte ceva pentru a îmbunătăţi traiul soldaţilor din Regimentul meu 43/59 Infanterie. M.S. Regina m-a ascultat cu bunăvoinţă şi apoi a ordonat ca imediat să mi se încarce sania cu 400 kg sare de bucătărie şi câteva mii de ţigări pentru soldaţi. M-am înapoiat cu aceste daruri de la milostiva şi buna noastră Regină şi le-am împărţit chiar eu personal pe la companii, căci oamenii refuzau hrana nesărată.

În ziua de 14 februarie domnul colonel Lăzărescu a venit să inspecteze satul Dumitreşti-Gălăţei, unde este cantonamentul companiei mele. După ce domnia sa s-a declarat foarte mulţumit de felul cum am îngrijit eu personal de soldaţii noştri, a plecat fără să-mi zică nimic rău sau ceva care să mă facă să bănuiesc vreo intenţie rea a domniei sale.

Imediat însă după plecarea domnului colonel Lăzărescu, domnul maior Mareş mi-a dat ordin să părăsesc regimentul. N-am insistat ca să rămân şi nici n-am căutat să aflu motivele pentru care am fost izgonită şi îndată am venit la dumenavoastră, mult respectate domnule colonel, pentru ca supunându-vă atenţiei trecutul meu, faptul c-am fost rănită în luptă de un duşman care mi-a desfiinţat familia şi totodată exprimându-vă curăţenia sentimentelor mele de româncă care vrea cu arma în mână să-şi dezrobească colţul de patrie cotropit, vă rog să binevoiţi a ordona să fiu primită în oricare alt regiment sau serviciu al diviziei dumneavoastră. Referinţe puteţi lua de la Regimentul 18 Gorj şi de la Familia noastră Regală.

Mă încred în spiritul dumneavoastră de dreptate şi mă adresez dumneavoastră ca unui părinte pentru a-mi da putinţa să-mi urmez serviciul pentru patrie şi a repara nedreptatea ce mi s-a făcut”.

„Cercetaşa Teodoriu a fost o domnişoară corectă şi a dat dovadă de mult curaj, abnegaţie până la deznădejde şi iubire familiară”

Ecaterinei Teodoroiu i se ordonase, aşadar – în februarie 1917 – să părăsească regimentul în care se afla; vom afla mai târziu de ce. În aceeaşi perioadă, în raportul nr. 11 din 16 februarie 1917, căpitanul Liviu Teiuşanu – comandantul Companiei a 2-a Elevi din cadrul Şcolii Militare de Infanterie Iaşi – îi prezenta următoarele locotenent-colonelului Traian Stârcea, aghiotant regal, şeful Biroului 7 Decoraţii din Marele Cartier General:

„La ordinul domniei voastre din 16 februarie 1917 relativ la activitatea cercetaşei Teodoriu Ecaterina, care făcea parte din Legiunea «Domnul Tudor» unde eram ca instructor şi comandant de centurie, şi care s-a înrolat ca soldat voluntar în Compania a 8-a Regimentul 18 Gorj, am onoare a vă raporta următoarele:

Domnişoara Teodoroiu Ecaterina e una dintre primele cercetaşe din Bucureşti, unde se afla într-unul din pensioane. Cu câtva timp înainte de declararea războiului, domnişoara a părăsit Capitala şi s-a retras cu familia în Târgu Jiu, în apropiere de proprietatea lor din comuna Schela-Gorj. Totodată s-a înscris şi transferat în Legiunea «Domnul Tudor» a acestui judeţ. Odată cu începerea războiului, am întâlnit-o de câteva ori ca cercetaşă în spatele frontului, trecând în Transilvania şi ţinându-se după unitatea fratelui ei, ce se găsea în Compania a 8-a a Regimentului 18 Gorj. I s-a interzis de a mai călca în regiunea frontului, atât domniei sale, cât şi celorlalţi cercetaşi ce îndeplineau funcţiunea de brancardieri sau infirmieri, conform unui ordin sosit la corpuri atunci; totuşi cercetaşa Teodoroiu a cerut cu insistenţă a i se admite să rămână pe front, ca una ce are dorinţa să ajute pe fratele ei şi pe toţi ceilalţi răniţi din unitatea sa.

Cu toate greutăţile luptei şi mai ales a primelor retrageri, cercetaşa Teodoroiu a persistat a rămâne pe lângă Compania a 8-a iar pentru a nu i se mai face observaţii, a îmbrăcat peste costumul său o manta soldăţească, şi-a pus o raniţă şi o capelă şi a luat o armă găsită pe câmp, pe care n-a părăsit-o nici când a fost rănită de obuz, aducând-o cu sine la spital. Aceasta se întâmpla la prima incursiune a inamicului în Ţară, când se ocupase comuna Schela de către inamic şi mama sa rămăsese cotropită de adversar, simultan cu moartea unuia dintre fraţii săi, ce era ofiţer în alt regiment.

Nerămânându-i pe lume, după cum declară domnia sa, decât singurul frate din Compania a 8-a Regimentul 18 Gorj, se hotărî să lupte ca soldat lângă dânsul, spre a îmbărbăta pe soldaţi să-şi elibereze pe mama sa. Într-adevăr, în ziua de 16 octombrie 1916 dimineaţa, tocmai pe timpul loviturii furioase ce am dat cu Divizia noastră, distrugând Divizia 11 Bavareză, trecând să observ mersul luptei a Secţiei a II-a de Mitraliere a Regimentului 18 Gorj din compania ce comandam, am întâlnit în drum pe domnişoara Teodoriu Ecaterina cu fratele ei, care tocmai îi arăta cum se încarcă arma, ochirea şi punerea baionetei. Întrebând-o ce voieşte cu aceasta, mi-a răspuns că se duce la Schela să-şi scape pe mama sa. De aici înainte cercetaşa Teodoriu Ecaterina a luptat cu arma în mână lângă fratele său, constituind un adevărat exemplu eroic pentru soldaţi, cu care a îndurat toate greutăţile şi de care nu s-a despărţit nici un moment, chiar când compania pornea la asaltul cu baioneta, după cum mi-au istorisit mulţi dintre oamenii companiei mele, în special sergentul Safta Pavel din Compania de Mitraliere, comandantul Secţiei a IV-a care a luptat mai ales în timpul retragerii din Oltenia, împreună cu Regimentul 18 Gorj.

Căutându-mă la Şcoala Militară de Infanterie Iaşi, unde îndeplinesc funcţia de profesor şi comandantul Companiei a II-a de elevi de la trei săptămâni de la amputarea braţului meu drept, numitul sergent, ce venise cu piesele sale la Arsenal spre reparare, mi-a istorisit adevărate minuni săvârşite de cercetaşa Teodoroiu care, deşi fusese prizonieră, a scăpat din mâna inamicului, şi-a regăsit compania sa pe o ploaie şi întuneric, la miezul nopţii, prin împrejurimile Cărbuneştilor, luptând până în apropiere de Filiaşi, când a fost rănită de un obuz în ambele picioare şi transportată la Spitalul Regal din Bucureşti. Făcându-se bine, cercetaşa Teodoriu avea intenţia de a intra în Aviaţie. Ca o concluzie, părerea mea intimă în calitate de instructor al legiunii din care făcea parte, este că cercetaşa Teodoriu a fost o domnişoară corectă şi a dat dovadă de mult curaj, abnegaţie până la deznădejde şi iubire familiară, în plus convingerea îndeplinirii îndatoririlor conştiincioase a Legii Cercetaşilor, meritând toată admiraţia acestei Jeana d’Arc a noastre, ce se cuvine a fi recompensată, chiar dacă neseriozitatea vârstei sale încă fragede i-ar da aparenţa unei vivandiere din vechea armată franceză”.

Decorată cu „Virtutea Militară” clasa a II-a

De altfel, pentru faptele sale de arme, Comandamentul Marii Legiuni a Cercetaşilor i-a decernat Ecaterinei Medalia „Virtutea Cercetăşească” de aur, iar prin Înaltul Decret nr. 191 din 10 martie 1917, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 292 din 16 martie 1917, la propunerea ministrului secretar de stat la Departamentul de Război nr. 12678 din 10 noiembrie 1916, „domnişoara Teodoriu Ecaterina din Legiunea de Cercetaşe «Domnul Tudor» a fost distinsă cu Medalia «Virtutea Militară» de război clasa a II-a pentru vitejia şi devotamentul ce a arătat pe câmpul de luptă, s-a distins în toate luptele ce Regimentul 18 Infanterie a dat cu începere de la 16 octombrie 1916, dând probe de vădită vitejie, mai ales în luptele ce s-au dat la 6 noiembrie 1916, în apropiere de Filiaşi. A fost rănită de un obuz la ambele picioare”.

Documentele citate reconstituie – fie şi fugar, fragmentar – povestea Ecaterinei Teodoroiu: traseul de la cercetăşie la voluntariatul pe front, interdicţiile de a mai călca în regiunea frontului (rezolvate în primă fază prim îmbrăcarea unei mantale soldăţeşti), prizonieratul, rănile în luptă, planurile sale („intenţia de a intra în Aviaţie”), decoraţiile. Insistăm, în cele ce urmează, asupra unora dintre aceste momente, definitorii pentru cea care avea să rămână cunoscută drept „eroina de la Jiu”. Primul episod: chiar lupta de la Podul Jiului.

Casa din Vădeni în care s-a născut Ecaterina

„Tânăra infirmieră” Ecaterina Teodoroiu, în apărarea oraşului Târgu Jiu

Pe 14 octombrie 1916, în timpul primei ofensive germane peste Munţii Gorjului, Ecaterina ia parte alături de populaţia civilă, cercetaşi şi o companie de miliţieni la luptele de la Podul Jiului, concurând la respingerea atacului unei companii bavareze inamice. Confruntarea descrisă de Constantin Kiriţescu în Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1918, vol. I, seamănă, de departe, a scenariu de film: „În timpul luptei, pe la amiază, o coloană inamică, în forţă de o companie şi jumătate, cu mitraliere, reuşeşte să se strecoare printre grupul nostru central şi detaşamentul din stânga şi ajunge în marginea de vest a oraşului, la podul de fier al Jiului. Vestea se răspândeşte cu iuţeala fulgerului în oraş. O revoltă şi o însufleţire extraordinară cuprinse pe locuitorii mândrului orăşel. «- La pod, la pod, să nu lăsăm pe nemţi să intre în oraş!», strigau toţi din toate părţile. În cea mai mare grabă se organiză apărarea podului cu concursul unui comisar de poliţie, care adunase şi el câţiva sergenţi de oraş şi cu o companie de 150 miliţieni. La această mână de apărători bătrâiori şi greoi se lipiră de bună voie o seamă de locuitori, târgoveţi şi ţărani, înarmaţi cu pe ce puseseră mâna. Printre ei, femei şi copii. Cu un entuziasm de nedescris, «trupa» de apărare a Târgu Jiului luă poziţia în spatele digului de pe malul râului, lângă grădina publică a oraşului. Coloana de bavarezi încercă să intre pe pod, dar fu primită cu salve de focuri. Încercările repetate ale duşmanului nu reuşiră; voinicii apărători îl ţineau în respect pe celălalt mal. Patru copii cercetaşi elevi ai gimnaziului local luau parte inimoasă la luptă. Femei curajoase îngrijeau pe răniţi chiar lângă linia de luptă şi cărau muniţii luptătorilor. Printre ele se distingea prin curajul şi înflăcărarea ei o tânără infirmieră, Ecaterina Teodoroiu, care mai târziu va câştiga, prin moartea ei eroică, dreptul de a rămâne în istorie cu numele de «eroina de la Jiu»”.

Episodul este descris, în aceeaşi notă entuziasmantă, în revista „România în timpul războiului 1916-1918”, seria I, fascicola nr. 5 din noiembrie 1919, de colonelul Nicolae Teodorescu: „Însufleţiţi de patriotism, dornici să-şi apere oraşul, ameninţat de duşmanul ce apăruse la porţile lui, câţiva miliţieni strânşi în grabă, în urma alarmei date, au pornit în marş forţat spre pod, urmaţi de patru cercetaşi, între care şi o fată, Ecaterina Teodoroiu, un grup de ţărănci şi câţiva bărbaţi, înarmaţi fiecare cu ce au putu găsi la îndemână. … Cei patru cercetaşi în strigăte de Ura! trăgeau şi ei neîncetat. Bravele femei care stăteau acum în linia de foc aduceau muniţiile şi pansau pe răniţi”.

Ultima filă a unei scrisori atribuite Ecaterinei Teodoroiu, păstrate la Muzeul Militar „Regele Ferdinand I”

Doarme câteva nopţi pe canapeaua din subredacţia revistei „Viitorul ţării”, prilej cu care-şi scrie primele memorii de război

În lucrarea Istoria presei militare, apărută în 2012 la Editura Bibliotheca din Târgovişte, autorul, colonelul Dan Gîju, prezintă preocupările memorialistice ale Ecaterinei Teodoriu: „…Graţie ziaristului N. Rădulescu-Marador, proprietarul revistei «Viitorul ţării», ea rămâne cronicarul de război atipic, memorialistul de conjunctură, în sensul că deşi a venit pe front să-şi răzbune fraţii cu arma în mână (şi chiar o va face), situaţia a fost de aşa natură încât, la un moment dat, Iaşii fiind supraaglomeraţi datorită refugiaţilor, ajunge să doarmă câteva nopţi pe canapeaua din subredacţia revistei pe atunci militarizate «Viitorul ţării» (al cărui sediu central era în Bacău, pe timpul refugiului) de pe strada Sf. Teodor nr. 24. Acolo a găsit-o directorul revistei în miezul unei nopţi din primăvara lui 1917 şi acolo şi-a redactat ea, a doua zi, în vreme ce N. Rădulescu-Marador se afla «cu ceva treburi la Serviciul Cenzurii», primele ei memorii de război, publicate însă relativ târziu de Rădulescu-Marador, cu explicaţiile de rigoare, inclusiv cu descrierea acelei întâmplări de la miezul nopţii dintre el, ziaristul de război – în care s-a deşteptat pe loc vocea meseriei – şi eroină. Toată acea poveste, aşadar, avea să apară abia peste patru ani, în pagina 4 a numărului 101-102/ianuarie 1921 al revistei «Viitorul ţării», prilejul constituindu-l aducerea osemintelor Ecaterinei Teodoriu din Moldova, unde căzuse la datorie, în oraşul natal”.

„…m-am speriat singură de schimbarea ce s-a făcut în mine”

Pentru conformitate, redăm un fragment din articolul cu titlul „Cum mi-am făcut datoria”, semnat Ecaterina Teodoroiu: „…Tatăl meu era prizonier, iar doi din cei trei fraţi ai mei morţi în luptă. N-am plâns, dar am simţit în suflet atâta ură şi-atâta dor să fac ceva de seamă; o sete de sânge, de moarte, că m-am speriat singură de schimbarea ce s-a făcut în mine… Nu mai eram copilă, vream să lupt, să pot urma, să fiu alături de ostaşi…, şi să răzbun pe ai mei şi ţara. […] Am întâlnit, retrăgându-se cu trupele, pe ultimul meu frate; ne-am îmbrăţişat fără să ne spunem un cuvânt, doar o lacrimă îmi umezea ochii, pe care n-am şters-o, căci îmi era ruşine să mă vadă plângând. El a plecat în jos, eu înspre casa unei prietene, spre a o lua să mergem împreună. La podul Jiului însă, văd patrule germane observând poziţiile alor noştri; n-aveam nicio armă să trag în ei, dar am fugit înapoi strigând după ajutor; ei au tras o salvă după mine fără să mă atingă. Se-ncinge o luptă între gardiştii oraşului şi ei – eu căram muniţii – , sosind şi un grup de soldaţi, patrulele inamice au fost respinse peste munte, iar noaptea a fost linişte. A doua zi […], moare şi ultimul meu frate”.

Hotărârea: Ecaterina cere să fie primită voluntară

Pe 30 octombrie, în timpul ofensivei trupelor germane şi a retragerii trupelor noastre, ignoră orice risc şi-i duce de-ale gurii fratelui său Nicolae, sergent în Regimentul 18 Gorj. Răpus la finele întrevederii de explozia unui obuz, tânăra jură că îl va răzbuna.

Pentru aceasta, la începutul lui noiembrie 1916, Ecaterina îi solicită colonelului Obogeanu, în comuna Dăneşti, să fie primită voluntară într-unul dintre regimentele de infanterie ale brigăzii. Ca urmare, ziua de 4 noiembrie o găseşte cu Compania a 8-a comandată de locotenentul Gheorghe Gheorghiţoiu în marş spre comuna gorjeană Răşina, pentru a ţine piept inamicului pe aliniamentul Târgu Jiu-Brătuia-Răşina-Peşteana. Aici are loc primul episod eroic al tinerei combatante, care, intrând în contact cu inamicul care încercuise compania, a reuşit o eschivă demnă de un cercetaş iscusit: „Ecaterina Teodoroiu le răspunde pe nemţeşte că se predă, dar în acelaşi timp a pus arma la ochi şi trăgând cu o îndemânare fără seamăn, ucide câţiva inşi. Graţie derutei ce a produs pe neaşteptate, scapă de a fi luaţi prizonieri din unitate Ecaterina Teodoroiu, comandantul companiei, locotenentul Gheorghiţoiu şi 15 soldaţi”.

Într-o altă împrejurare, relatată de colonelul Jipa, comandantul Regimentului 43/59, Ecaterina a căzut prizonieră împreună cu alţi camarazi, fiind dusă sub escortă spre Bumbeşti. „Făcându-se noapte şi profitând de neobservarea santinelei, ea a scos un revolver pe care îl avea în sân şi, fără a avea un singur moment de ezitare, a împuşcat santinela”. A scăpat cu o rană uşoară la piciorul drept şi s-a alăturat din nou regimentului său.

Episodul este descris de Ecaterina în memoriile încredinţate ziaristului N. Rădulescu-Marador şi reproduse de jurnalistul militar Dan Gîju în „Observatorul militar” (nr. 6, 10-16 februarie 2010) sub titlul „Înger al răzbunării şi cronicar de front”: „Rămasă singură pe lume, am jurat să mă răzbun şi m-am rugat să fiu înrolată chiar în compania fratelui meu. Plec pe front, de data aceasta ca soldat, şi în ziua de 10 octombrie 1916 primesc botezul de sânge, dar avântul răzbunării m-a făcut să pierd prevederea şi sunt luată prizonier. Escortată de un soldat german care mi-a luat arma am fost trimisă… unde?, nu ştiu. În cale mi-aduc aminte că am încă revolverul; două gloanţe în capul santinelei mi-au redat libertatea. Îmi iau arma şi fug pe poteci dosnice înspre ai noştri. Sunt văzută însă la un luminiş şi-o ploaie de gloanţe răpăie în urma mea, rănindu-mă la piciorul drept. Nu simt nimic; libertatea îmi dă aripi. Fug înainte şi la două noaptea sunt între ai mei, cărora le descriu poziţia inamică. Vor să mă bage în spital, dar nu primesc şi plec în luptă cu un bandaj sumar. Iau parte la un atac de baionetă şi cu toată greutatea armei avântul îmi dă putere să ucid trei inamici. Sunt mulţumită! La Bărbăteşti, o bombă de 305 îmi fracturează tibia şi coapsa stângă, aşa că în timpul retragerii am fost tot în spital. Acuma sunt bine, sunt sublocotenent şi plec din nou să caut glonţul pe care va scrie glorie sau… moarte pentru ţară”.

Regina Maria i-a acordat gradul de sublocotenent onorific

Potrivit atestărilor documentare, Ecaterina era o luptătoare înnăscută, capabilă de un angajament total. Fire inimoasă şi întreprinzătoare, ştia să tragă cu pistolul, carabina şi mitraliera, arunca foarte bine grenada de mână şi călărea cu o mare abilitate. În „Memoriu asupra activităţii eroinei Ecaterina Teodoriu în partea a doua a campaniei cu Regimentul 43/58 Infanterie”, colonelul Constantin Pomponiu, fost comandant al acestui regiment îşi aminteşte: „Lunar se ducea la Palatul Regal unde se prezenta M.S. Regina şi de unde i se dădea suma de lei 400; aceşti bani nu-i cheltuia pentru ea, decât foarte puţin, fiind şi foarte sobră ajuta soldaţii, ridicându-le traiul cu ce se putea cumpăra în acele timpuri; regimentul având grijă pentru mâncarea şi îmbrăcămintea ei, echipată cu aceeaşi uniformă ca şi ofiţerii. Deşi avea un fizic nu tocmai forte la vedere, însă a fost totdeauna sănătoasă, chiar călărea foarte bine. La toate marşurile inerente intrării Regimentului pe front a mers tot timpul pe jos în fruntea plutonului său pe care-l antrena prin exemplul şi însufleţirea sa patriotică, cu toate că purta carabină, cartuşele necesare 160, precum şi grenade, totdeauna am văzut-o neobosită şi cu moralul ridicat”.

În luptele din 6 noiembrie 1916 din apropiere de Filiaşi a fost rănită de un obuz la ambele picioare, fiind evacuată la Bucureşti şi ulterior la Spitalul „Regele Ferdinand” din Iaşi. Cu prilejul vizitei M.S. Regina Maria, aceasta a recompensat-o cu 400 lei lunar, acordându-i totodată gradul de sublocotenent onorific, pentru a-i conferi autoritate în faţa trupei.

Denunţ anonim la Marele Cartier General: în cantonamentul Regimentului 43/59 Infanterie se găseşte o femeie!

După ieşirea din covalescenţă, la 23 ianuarie 1917, Ecaterina a fost încadrată în Regimentul 34/59 Infanterie (cantonat la Codăeşti pentru refacere), în calitate de comandant de pluton în Compania a 7-a, comandată de sublocotenentul Mănoiu, pe care îl cunoscuse în spitalul de la Iaşi.

În memoriul său, colonelul Jipa, comandantul Regimentului 43/59 Infanterie, evocă, uşor romanţat, acest episod: „În ziua de 23 ianuarie 1917, Ecaterina Teodoriu terminându-şi convalescenţa în spital şi neavând în Moldova niciun cunoscut şi nicio legătură cu nimeni, şi-a adus aminte de tovarăşul său de spital (sublocotenentul de rezervă învăţător Gheorghe Mănoiu din Regimentul 59 Infanterie, orginar din comuna gorjeană Băleşti, cu sora căruia fusese colegă de liceu – n.n.) şi s-a hotărât să se ducă la regimentul din care făcea el parte. De aceea, luând o sanie particulară, s-a transportat din Iaşi în comuna Dumitreşti-Gălăţei, unde era cantonat Regimentul 43/59 Infanterie. Acolo s-a prezentat domnului maior Mareş, comandantul regimentului şi i-a raportat că a venit la regiment în calitate de cercetaşă voluntară cu scopul de a îngriji de soldaţii bolnavi, printre care începuse să se declare tifosul exantematic. Domnul comandant al regimentului a prezentat-o corpului ofiţeresc la popotă şi i-a îngăduit să se instaleze în cantonamentul Companiei a 7-a pe care o comanda sublocotenentul Mănoiu. Aici, timp de aproape o lună de zile, a îngrijit cu mult devotament de numeroşii bolnavi în Compania a 7-a, a stăruit să se facă despăduchierea lor şi chiar a gătit la bucătărie pentru soldaţi. În ziua de 7 februarie 1917 s-a dus la Iaşi şi s-a prezentat M.S. Regina Maria, rugând-o să îmbunătăţească traiul soldaţilor din Regimentul 43/59 Infanterie. M.S. Regina a ascultat-o cu bunăvoinţă şi apoi a ordonat ca să i se pună în sanie 400 kg sare de bucătărie şi câteva mii de ţigări pentru soldaţi. Aceste daruri Ecaterina Teodoriu le-a împărţit personal la toţi soldaţii din regiment. În ziua de 14 februarie, în urma unui denunţ anonim la Marele Cartier General cum că în cantonamentul Regimentului 43/59 Infanterie se găseşte o femeie, domnul colonel Lăzărescu, şeful de stat major al Diviziei a II-a a făcut o anchetă. Simţindu-se vizată prin această anchetă, Ecaterina Teodoroiu s-a prezentat în persoană domnului general Broşteanu, comandantul Diviziei a XI-a, şi i-a raportat situaţia sa. Domnul general Broşteanu găsind întemeiate cele raportate de Ecaterina, a ordonat Regimentului 43/59 Infanterie să o menţină la serviciu ca şi până atunci, dându-i respectul cuvenit şi a raportat verbal A.S.R. Principele Carol. A.S.R. Principele Carol şi-a adus aminte că o cunoaşte pe Ecaterina şi va interveni la M.S. Regele să o decoreze. În adevăr, la 17 martie 1917, M.S. Regele a decorat pe eroină cu Medalia «Virtutea Militară» de aur şi i-a acordat gradul de sublocotenent onorific în Regimentul 43/59 Infanterie, plătindu-i-se solda corespunzătoare din Casa Palatului. De la această dată eroina a luat parte completă la instrucţia trupei în timpul refacerii, fiind ataşată plutonului comandat de sublocotenentul Mănoiu în Compania a 7-a iar când sublocotenentul Mănoiu lua comanda companiei, ea rămânea drept comandant de pluton”.

Generalul Broşteanu ordonă efectuarea unei anchete; Ecaterinei i se permite să rămână: „Purtarea sa a fost din cele mai morale”

Prin adresa nr. 3923 din 21 februarie 1917, generalul Ernest Broşteanu, comandantul Dviziei a XI-a informa Brigada 21 Infanterie şi Regimentul 43/59 Infanterie: „Veţi binevoi a cunoaşte că domnişoara cercetaşă Teodoroiu Ecaterina e autorizată a-şi continua serviciul ce îl îndeplineşte la Compania a 7-a, comandată de sublocotenentul Gh. Mănoiu. Va fi considerată şi tratată cu cea mai mare îngrijire astfel cum merită un suflet nobil, cinstit, demn şi plin de sentimentul de sacrificiu al domniei sale. Va lua masa gratuit la popota ofiţerilor, unde i se va da cinstea cuvenită”. Ca urmare, comandantul Regimentului 43/59 Infanterie, maiorul Lăpădătescu a adus la cunoştinţa ofiţerilor şi trupei acest fapt, prin Ordinul de zi nr. 445 din 22 februarie 1917.

Prin raportul nr. 165 din 23 februarie 1917, acelaşi colonel Broşteanu informa Corpul I Armată: „Am onoare a raporta că ancheta pe care am ordonat-o în privinţa domnişoarei Ecaterina Teodoroiu s-a terminat şi am mulţumirea a vă face cunoscut că toate cele ce s-au scris pe socoteala acestei brave fete nu erau adevărate. Din contră, ancheta a dovedit că această fată rămasă fără părinţi şi fraţi a luptat în adevăr în liniile de trăgători cu soldaţii Regimentului 18 Gorj, unde se ocupa cu hrana soldaţilor şi îngrijirea bolnavilor. Purtarea sa a fost din cele mai morale, deşi a trăit până acum numai în mijlocul bărbaţilor, dar este fecioară (sic!). Alteţa Sa Regală Principele Carol, căruia i-am povestit această chestiune, mi-a comunicat că o cunoaşte şi că s-a făcut raport M.S. Regelui a fi decorată. Mulţumită acestei constatări, am dat-o personal în primirea comandantului regimentului, maior N. Ştefănescu, recomandând-o cu toată insistenţa a i se da consideraţiunea ce merită şi protecţiunea necesară, pentru a servi ca un frumos exemplu de bravură soldaţilor. Deşi nu are etatea decât 17 ani,dar îndrăzneala, hotărârea cu care este înzestrată va da desigur un imbold pentru acte de curaj camarazilor săi de regiment”. Pe acest raport, comandantul Corpului I Armată a pus următoarea rezoluţie: „Sunt de aceeaşi părere cu comandantul Diviziei. Doresc ca domnişoara să-mi fie prezentată la prima vizită ce voi face regimentului”.

În privinţa statutului de ofiţer al eroinei, într-un raport datat 29 aprilie 1920, sublocotenentul de rezervă Gheorghe Mănoiu menţionează: „Eroina ştiu precis că în mai 1917 s-a prezentat la Palat, unde a primit o sumă egală cu solda unui sublocotenent. La Palat s-a prezentat în baza unui ordin ce s-a primit de la Divizia a XI-a. Îmi aduc aminte când îmi spunea că Palatul i-a încuviinţat purtarea gradului de sublocotenent asimilat, ordin în această privinţă nu am citit”.

Reînhumarea osemintelor Ecaterinei la Târgu Jiu, în 1921, se face cu mare pompă, într-o ceremonie fastuoasă.

August 1917: „În această luptă am pierdut pe eroina noastră, voluntara Ecaterina Teodoroiu”

Pe 4 august 1917, Ecaterina a plecat împreună cu camarazii săi pe front, îmbrăcată în uniforma de sublocotenent şi echipată cu armă, raniţă, cartuşieră, grenade şi sacul de pesmeţi. În pofida drumului anevoios, a mărşăluit alături de soldaţi, iar pe 20 august regimentul şi-a ocupat poziţiile în tranşeele de pe Dealul Secului.

Miercuri, 22 august, la ora 21.15, unităţile române sunt atacate şi surprinse descoperite de unităţi din Regimentul 40 Rezervă german. Pe timpul retragerii, sublocotenenta Ecaterina Teodoroiu a fost izbită în cap de două gloanţe de mitralieră pe Dealul Secului-Muncel.

În Darea de seamă asupra operaţiunilor executate pe zile, conform Jurnalului de operaţii din perioada 1 ianuarie-15 septembrie 1917, generalul Ernest Broşteanu, comandantul Diviziei a XI-a consemna: „Brigada 21 Infanterie. În cursul zilei de 22 august a.c., până la ora 21.30 pe tot frontul a fost acalmie completă, întreruptă foarte rar de slabe focuri de artilerie. În acest timp s-a încercat a se face mai multe recunoaşteri. La Regimentul 42/66 aceste recunoaşteri n-au reuşit a înainta din cauză că inamicul avantajat de situaţia dominantă ce are a tras asupra acelor patrule; asemenea şi la Regimentul 43/59 patrulele au fost oprite de focurile de mitraliere. La ora 21, inamicul a început un atac prin surprindere, cu patrule mari care s-au apropiat de tranşeele Regimentului 42/66 şi 43/49. Inamicul s-a servit pentru atacul său mai ales de grenade de mână şi mitraliere, în timp ce bombardiere de tranşee au tras asupra regiunii rezervelor noastre. Atacul a fost pe deplin respins la ora 21.30, producând pierderi inamicului prin focuri de mitraliere, grenade de mână şi baraj de artilerie. În această luptă am pierdut pe eroina noastră, voluntara Ecaterina Teodoroiu, care a căzut vitejeşte în capul plutonului ei, îmbărbătându-şi soldaţii”.

„…înfrângând slăbiciunea femeiască, a ştiut să dovedească vigoarea bărbăţiei de trup şi de suflet”

Pe 23 august, Ecaterina a fost citată prin Ordinul de Zi nr. 1 al Regimentului Lupeni, comandat de colonelul Constantin Pomponiu, „pentru dragostea-i de ţară, pentru simţul rar al datoriei, pentru energia şi avântul cu care şi-a împlinit ceea ce socotea misiunea ei, până la jertfa supremă”, fiind dată ca pildă tuturor ostaşilor: „În timpul ciocnirii de ieri noaptea pe Dealul Secului a căzut în fruntea plutonului său lovită în inima ei generoasă de două gloanţe de mitralieră voluntara Ecaterina Teodoroiu din Compania a 7-a. Pildă rară a unui cald entuziasm, unit cu cea mai stăruitoare energie, aceea pe care unii au numit-o cu drept cuvânt «Eroina de la Jiu» şi-a dat jertfa supremă, lipsită de orice trufie, de orice deşartă ambiţie, numai din dragostea de a apăra pământul Ţării acesteia cotropită de duşmani. Ecaterina Teodoroiu a fost la înălţimea celor mai viteji apărători ai Ţării sale şi i-a întrecut prin puterea cu care, înfrângând slăbiciunea femeiască, a ştiut să dovedească vigoarea bărbăţiei de trup şi de suflet şi calităţile întregi ale unui ostaş îndrăzneţ, neobosit şi plin de entuziasmul de a se face folositoare cu orice preţ. Aceea care a luptat ca un viteaz din alte vremuri la Târgu Jiu, aceea care şi-a desfăşurat energia-i rară împotriva morţii albe care a secerat pe camarazii ei bolnavi de tifos exantematic porneşte din nou în luptă cu un avânt renăscut, cu nădejdea că va contribui şi ea la opera cea mare a revanşei la a cărei pregătire a luat parte foarte activă, conducând instrucţia. A căzut înainte de a ajunge la ţelul acestei revanşe. Şi-a dat viaţa cu simplitatea eroismului adevărat, nu pentru a obţine apoteoze de vorbe ci pentru că aşa cerea inima ei, pentru că aşa credea sufletul ei că se împlineşte datoria vieţii. Aceea care în vitejia ei comunicativă a murit în clipa când se descoperea spre a-şi îndemna ostaşii cu vorbele: «- Înainte, băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine!», are drept din clipa aceea la cinstirea veşnică a unui nume neuitat de camarazi”.

Ecaterina fusese rugată să treacă la Spitalul mobil

În raportul nr. 108 din 24 august 1917, comandantul Brigăzii 21 Infanterie raporta comandantului Diviziei a XI-a: „Am întâlnit pe voluntara Ecaterina Teodoriu în ziua când am venit la Poienile Popii cu brigada, făcând un drum extraordinar de greu pe o ploaie torenţială care a durat de cu noapte până la ajungere la destinaţie. Avea cu ea arma şi un sac de pesmeţi atârnat de gât. Întrebând-o ce face, mi-a răspuns cu veselia ei obişnuită că luptă cu greul şi nu se simte biruită; arătându-mi sacul era plin de cartuşe. Mi-a spus apoi că ţine cu orice preţ a lua parte la aceste prime lupte ca să nu zică soldaţii că până acum i-a îndemnat să fie viteji şi tocmai când trebuie să le dea şi exemplul de vitejie ea să dispară din mijlocul lor, trecând la un serviciu înapoia frontului. După ce va obţine o biruinţă cu plutonul ei va trece la Crucea Roşie”.

În rezoluţie pe acest raport, generalul Ernest Broşteanu a consemnat: „În ziua de 17 august am chemat-o la Cartierul Diviziei la Pufeşti, unde i-am mulţumit pentru serviciile aduse în Regiment, pe zona de refacere, rugând-o a primi să treacă la Spitalul mobil, unde avea ocazia să dea noi dovezi de devotament şi dragoste, pentru gorjeni şi pentru armată. Dânsa m-a rugat însă, în modul cel mai energic, de a-i permite să ia parte 3-4 zile la lupte, spre a da noi dovezi de vitejie, în mijlocul soldaţilor, pe care i-a îmbărbătat şi condus pe zona de reorganizare. Apoi, dacă Dumnezeu o va apăra şi va trăi, va executa ordinul ce i-am dat, dar până atunci nu. M-am văzut atunci obligat a-i îndeplini voinţa. Fatalitatea a urmărit-o însă. Cu moartea ei se dă cea mai nobilă şi extraordinară pildă de iubire de soldaţi, armată şi ţară, de Majestatea Sa Regele şi Majestatea Sa Regina, în numele cărora se închina zilnic. Pentru toate aceste fapte merită a fi citată printr-un ordin de zi pe Armata I şi chiar pe întreaga armată”.

„…unicul exemplu în istoria Patriei, ca o fecioară tânără să aibă atât de mare însufleţire să-şi jertfească viaţa pentru pământul strămoşesc”

A fost înmormântată cu paradă pe 23 august 1917, în valea Zăbrăuciorului, lângă casa viei Apostoleanu, alături de căpitanul Dumitru Morjan, gorjean căzut la datorie cu o zi înainte, în fruntea Companiei a 6-a. La căpătâi i-a fost ridicată o mare cruce de stejar, de către comandantul Diviziei a XI-a. „Astfel a pierdut Regimentul 43/59 Infanterie această fecioară inimoasă, vitează, demnă de moşii şi strămoşii ei şi ca o pildă atât pentru Regimentul cu care a luptat şi şi-a dat viaţa pentru apărarea şi mărirea Patriei cât şi pentru toţi românii şi, în special, pentru femeile române, fiind unicul exemplu în istoria Patriei, ca o fecioară tânără să aibă atât de mare însufleţire să-şi jertfească viaţa pentru pământul strămoşesc” – conchidea la 10 mai 1920, în Memoriul său, colonelul Pomponiu.

În zilele de 30 şi 31 august 1919 a avut loc un pelerinaj şi un parastas la mormântul eroinei, în comuna Fitioneşti, judeţul Vrancea, organizat de doamna Atenia Călugăreanu, soţia lui Catone Călugăreanu, viitor director al Siguranţei Statului; la evenimentele comemorative a participat şi generalul Ernest Broşteanu, ca delegat al Ministerului de Război. Pe 23 septembrie 1919 li s-a făcut o vizită părinţilor şi fraţilor săi supravieţuitori, în satul gorjean Vădeni.

Osemintele, aduse la Târgu Jiu în 1921

La patru ani de la moartea Ecaterinei, pe 4 iunie 1921, osemintele Ecaterinei au fost deshumate şi transportate la Târgu Jiu, unde, pe 9 iunie, au fost depuse în cavoul din faţa Primăriei, în aşteptarea unui proiectat monument comemorativ. Până acolo însă, în ziua de 8 iunie, Capitala Ţării a dat onoruri militare osemintelor eroinei sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, care străbătuseră triumfal traseul Focşani-Bucureşti-Râmnicu Sărat-Buzău-Ploieşti. În gările acestor oraşe vagonul naţional rezervat eroinei a prilejuit manifestări de pietate şi recunoştinţă. În Gara de Nord, vagonul, acoperit de flori şi îmbrăcat în verdeaţă şi în tricolor, a fost primit cu multă însufleţire de oficialităţile Capitalei, de elevi de şcoală, de numeroşi bucureşteni. Cortegiul care urma să o însoţească pe eroină la Târgu-Jiu, format din două tunuri din cele capturate de gorjeni la Jiu şi Mărăşti, a parcurs străzile Capitalei în uralele mulţimii. Cele două tunuri erau conduse chiar de ofiţerii eroi care le capturaseră, căpitanii Nicolae Pătrăşcoiu şi Ioan Neferescu, ambii din Regimentul 18 Infanterie.

Cu această ocazie, Ministerul de Război a dispus botezarea Regimentului 43/59 Infanterie cu numele eroinei Ecaterina Teodoroiu. În perioada 1959-1961, numele tinerei combatante din Primul Război Mondial a fost purtat de Regimentul 18 Mecanizat din Caransebeş.

În 1933, mama Ecaterinei cere un concediu pentru ginere

Pe 17 decembrie 1933, Elena V. Teodoroiu, mama eroinei, i-a trimis comandantului Regimentului 7 Artilerie Grea o scrisoare de ajutor: „…vă rog dacă sunteţi buni şi daţi-i şi lui gineri-meu un concediu cam cât credeţi dumneavoastră căci eu sunt foarte bolnavă şi nu mai are cine să mă îngrijească şi pe mine, n-are cine să-mi aducă şi mie lemne, că ştiţi bine că nu-i demult de când am venit şi am cerşit lemne de la dumneavoastră. Cu alea am sufleţit şi eu până acum cu iarna asta aşa de grea, acum le-am terminat şi nu am nicio posibilitate de unde să mai iau lemne. De aceea, vă rog, Domnule Colonel, să faceţi acest bine pentru mine şi nu mă lasaţi în pericol. Pe acest băiat al meu îl găsiţi la Bateria a V-a, este şi el cu termen redus şi cred că are să fie convins de a veni să mă îngrijească. Din adâncul sufletului meu vă mai rog încă o dată, Domnule Colonel, să nu mă lăsaţi şi pe mine. Gineri-meu se numeşte Moruş A. Andrei din Regimentul 7 Artilerie Grea, Bateria a V-a. Făcând acest bine, Domnule Colonel, veţi face un act de umanitate pentru mine. Cu respect vă zic să trăiţi”.

Există multiple monumente în cinstea ei:

Monumentul “Ecaterina Teodoroiu” (sculptor Dumitru Mățăoanu (1888-1929)), ridicat la Slatina. Construcția a început în 1921 și a durat până la 31 mai 1925, fiind primul monument din țară ridicat în memoria eroinei. Pe un piedestal din beton, în trei trepte, realizat în stil baroc, cu colțurile sub forma unor coloane adosate, se află statuia din bronz a eroinei, realizată în mărime naturală, într-o atitudine dinamică, cu mâna stângă ținând arma în cumpănire iar în mâna dreaptă, ridicată, ține o cască ostășească. Este înscris în Lista Monumentelor Istorice cu codul LMI: OT-III-m-B-09080.[9]

Monumentul Ecaterina Teodoroiu din Brăila (sculptor Vasile Ionescu-Varo, 1928) se compune din sculptura ronde-bosse din bronz turnat și patinat montată pe un soclu din zidărie cu ciment. Pe soclu, la bază, este încastrată o placă de bronz cu inscripția: Sublocotenent / erou / ECATERINA / TEODOROIU / căzută în luptele de la / Mărășești august 1917. Din 1974, monumentul se află amplasat în fața Liceului „Gh. Munteanu Murgoci”. Este înscris în Lista Monumentelor Istorice cu cod LMI: BR-III-m-B-02143.

Monumentul Victoriei (Biruinței) (sculptor Oscar Han, 1934), amplasat la Tișița, reprezintă o imortalizare a victoriei din 1916 – 1918. Monumentul de bronz, cu o înălțime de 2,50m, o reprezintă pe Ecaterina Teodoroiu cu sabia ridicată deasupra capului. Inițiatorul monumentului a fost Pamfil Șeicaru, pe cheltuială proprie. La inaugurarea din 20 septembrie 1934 au participat regele Carol al II-lea al României și Mihai, Mare Voievod de Alba Iulia.

Mausoleul Ecaterina Teodoroiu (sculptor Milița Petrașcu, 1936), ridicat la Târgu Jiu. Monumentul, realizat din travertin italian, cu dimensiunile 2,90 x 1,60 m și înălțimea 2,10 m, are forma unui sarcofag de piatră albă, pe un postament cu trei trepte, pe care este amplasat un basorelief ce prezintă scene din viața și activitatea militară a EROINEI DE LA JII – SUBLOCOTENENTUL ECATERINA TEODOROIU.Basoreliefurile de pe fețele laterale ale sarcofagului, sunt organizate astfel: pe fața dinspre miazăzi, apare un tablou prezentând copilăria, în cadrul vieții din satul ei natal; pe latura opusă, apare eroina, în medalion, salutată de cercetașii din care a făcut parte, ca elevă de curs secundar; celelalte două fețe ne-o înfățișează în război, pornind la atac cu plutonul și momentul final, când este dusă la locul de odihnă de mâini pioase de soldați. În cele patru colțuri, veghează patru femei în costum național, ținând în mâini câte o cunună de lauri. Monumentul este înscris la pozitia 474, codul GJ-III-m-B-09469 în Lista Monumentelor Istorice, actualizată prin ordinul ministrului Culturii și Cultelor nr. 2314/8 iulie 2004.

Monumentul eroilor din Azuga (sculptor Ioan Iordănescu, 1937). Constă din două grupuri statuare în mărime naturală, din bronz, în dreapta o femeie simbolizând Patria sprijină un ostaș rănit; în stânga Ecaterina Teodoroiu în uniformă militară, în momentul când este lovită de un glonț ucigaș, lângă un soldat sprijinit de un tun.

Monumentul Sublocotenentului Ecaterina Teodoroiu (sculptor D. Iliescu, 1972), este amplasat la 500 m nord-vest de satul Muncelu, comuna Străoane, pe partea dreaptă a drumului către Soveja. Are un soclu. Pe partea frontală a soclului din piatră fățuită este montat un basorelief, care o reprezintă pe Ecaterina Teodoroiu. Sub acesta se găsește o placă din marmură pe care se află inscriția „Pe aceste locuri a căzut eroic în luptele pentru apărarea Patriei, la 22 august 1917, sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu”

Statuia “Ecaterinei Teodoroiu” (sculptor Iulia Oniță, 1978), amplasată în Târgu Jiu, pe bulevardul ce-i poartă numele, vis-a-vis de Școala Generală “Ecaterina Teodoroiu”.

Bustul Ecaterinei Teodoroiu, (sculptor Florin Musta, 1994), turnat în bronz, montat pe un soclu din marmură, este amplasat pe aleea personalităților istorice de pe platoul din fața Mausoleului de la Mărășești.

sursa: historia, wikipedia,google