George şi Agatha Bacovia. Iubirea chinuită dintre poetul „Lacustrei” şi soţia lui cu 14 ani mai tânără

Ce anume a făcut-o pe Agatha Grigorescu, o tânără de 21 de ani, orfană (mama ei a murit la câteva zile după ce a născut-o, iar tatăl în adolescenţă), să se îndrăgostească de George (pe numele lui real Gheorghie Vasiliu), la acel moment un tânăr de 35 de ani, care tocmai publicase volumul „Plumb”, îngrijit de Ion Pillat (care i-a adunat poeziile aproape în ciuda voinţei lui în acest volum apărut în 500 de exemplare)? Nu era un bărbat prea înalt, avea ochii albaştri – ochi care, se pare, ar fi fermecat-o pe Agatha şi i-ar fi bântuit nopţile, după cum povesteşte în autobiografie – era mai degrabă plăpând şi bolnăvicios, iar în urmă cu doi ani, la vârsta de 33 de ani, fusese deja internat la sanatoriul de boli nervoase din Bucureşti.

De ce? Pentru că suferea cumplit, până la disperare, din cauza unei eczeme apărute în zona nasului, care i-ar fi apărut se pare din cauza unei varicele netratate corespunzător în perioada liceului, liceul „cimitir al tinereţii”. Această eczemă i-a torturat existenţa şi l-a făcut să nu se iubească prea tare şi să stea departe de compania oamenilor… Sau se poate să fi fost doar un pretext.

Dragoste sau ambiţie

Întrebat, se pare, de prietenul lui Eugen Jebeleanu dacă urăşte oamenii şi de-asta preferă să nu iasă decât rar din casă, Bacovia ar fi răspuns că nu, nici pe departe. Ba, dimpotrivă, că-i iubeşte şi de aceea preferă să stea departe de ei, ca să nu-i deprime cu tristeţile lui… Că preferă să stea şi să-i privească de la distanţă, de la fereastra lumii lui… „Pe seară, la geamuri, un nour violet şi de aramă,/ Pe drum, l-aceeaşi oră, se târâie un lanţ de fier,/ Şi coincidenţe aranjate pe-o tristă gamă -/ Azi iar mi-i frică… Şi cred, şi sper…”

Ce a făcut-o, aşadar, pe Agatha să vrea să-i fie tovarăşă de viaţă lui George – căci înainte de a-i fi fost iubită sau, foarte târziu, soţie, Agatha i-a fost tovarăşă de viaţă devotată şi devotată a rămas şi amintirii şi operei lui după moartea poetului. Biografii tranşează povestea şi o consideră o femeie ambiţioasă şi lipsită de scrupule, care s-a căsătorit cu el din pasiune pentru… poezie. Deşi ea însăşi povesteşte că gândul ei „se ducea la modestia poetului, la ochii lui mari, albaştri, sinceri, trişti, dar plini de o dragoste serafică”. Dacă ambiţia sau dragostea a făcut-o să-şi sacrifice viaţa toată fiindu-i şi soră medicală, şi administrator, şi soţie rămâne un mister.

Cert este că, de la momentul întâlnirii lor pe Calea Victoriei, Agatha şi George au rămas în legătură şi au început să se vadă din ce în ce mai des. Însă Bacovia nu s-a grăbit s-o ia de soţie prea curând, iar idila lor s-a întins pe… 12 ani. Căsătoria are loc de-abia pe 22 iunie 1928, iar nunta, o săptămână mai târziu, pe 28 iunie.

Agatha avea deja 33 de ani, iar George 47. Dacă a făcut această căsătorie pentru că trebuia, pentru că lumea în care trăiau o cerea, pentru că Agatha avea nevoie de legalizarea acestei legături sunt iarăşi întrebări pe jumătate fără răspuns. Dar o formă specială de iubire cu siguranţă a existat, de vreme ce ea a fost dispusă să-l întreţină din salariul ei de profesoară şi să îl ridice din crizele psihice repetate. Căci la 47 de ani s-a internat iarăşi la clinica de neuropsihiatrie din Colentina.

La 47 de ani, adică în perioada în perioada în care s-au căsătorit, o nuntă „cu cântec”, la care Bacovia a întârziat foarte mult, după cum povesteşte chiar Agatha în „Viaţa poetului”. La 55 de ani s-a internat din nou, la o altă clinică de neuropsihiatrie.

Acasă la George Bacovia

El visător, neatent la propria viaţă, retras, asocial, închis în lumea lui, lipsit total de spirit practic, depresiv. Ea, mai degrabă opusul lui, energică, activă, practică. Aşa arată şi încăperile lor din casa de pe strada Frăsinetului, care azi îi poartă numele, într-un Bucureşti mai puţin cunoscut, casă ale cărei lucrări tot Agatha le-a supravegheat şi în care Bacovia şi-a pterecut ultimii ani din viaţă şi unde a şi murit în dimineaţa zilei de 22 mai 1957. Azi s-au împlinit 58 de ani. Şi, întâmplător sau nu, în aceste zile, la Editura Nemira, tocmai a apărut un volum care adună „Cele mai frumoase 111 poezii”, într-o ediţie alcătuită de Marius Chivu.

Acasă la Bacovia lucrurile au înţepenit în timp. Puţine s-au schimbat de pe vremea când poetul se aşeza la biroul din cămăruţa lui ca să scrie, ca să fumeze sau ca să stea cu gândurile departe. Totul îi e asemenea în micul univers creat aproape special pentru el de Agatha. Străduţa şi casa semănau prea bine în acei ani ai primei părţi a secolului al XX-lea cu lumea Bacăului din care venea poetul. Astăzi, locurile s-au schimbat, cartierul e colorat şi vilele uriaşe din jur fac ca micuţa casă a lui George şi a Agathei să pară şi mai mică şi mai rătăcită printre ele…

Azi, în sufrageria locuinţei devenită între timp casă memorială, găseşti masa aşezată la fel ca pe vremuri, când în ultimii ani de viaţă Bacovia cel atât de retras căpătase totuşi obiceiul de a-şi primi în vizită prietenii dragi din când în când. Undeva, în spatele mesei, un mic „dulăpior” din lemn ascunde de fapt un aparat de radio din anii ’20. Lui Bacovia îi plăcea să-l audă serile, singur, în întuneric, aşa cum povestea Agatha, care-l găsea adeseori stând în beznă, singura luminiţă fiind cea de la radio, ascultând, ascultând, ascultând… „Singur, singur, singur,/ Într-un han, departe -/ Doarme şi hangiul,/ Străzile-s deşarte,/ Singur, singur, singur…/ Plouă, plouă, plouă,/ Vreme de beţie -/ şi s-asculţi pustiul,/ Ce melancolie!/ Plouă, plouă, plouă…/ Nimeni, nimeni, nimeni,/ Cu atât mai bine -/ Şi de-atâta vreme/ Nu ştie de mine/ Nimeni, nimeni, nimeni…/ Tremur, tremur, tremur…/ Orice ironie/ Vă rămâne vouă -/ Noaptea e târzie,/ Tremur, tremur, tremur…”

Deasupra radioului e acum aşezată o frumoasă fotografie, autentică, cu casa în care s-a născut poetul la Bacău şi care între timp a fost dărâmată. O stradă veche, în sepia, pe care se poate vedea locuinţa aflată pe atunci în centrul comercial al Bacăului.

Din sufragerie se intră în camera poetului. O chilioară caldă, păstrând întru totul aerul lui Bacovia. Extrem de mică, încăperea e mobilată cu un pat îngust şi nu foarte lung, parcă anume făcut pentru trupul fragil al poetului, învelit şi astăzi cu o cuvertură din lână ţărănească, având la picioare o sobiţă albastră. Lângă ea, scăunelul de lemn al poetului. Un dulap şi el de mici dimensiuni şi înghesuit lângă el biroul cu obiectele folosite în ultima perioadă a vieţii, când se pare că rar se îndura să părăsească acest culcuş care-i era atât de drag.

„Tot mai tăcut şi singur”

Aici îşi petrecea, se pare, cea mai mare parte a timpului. „Scriu, meditez, fac muzică…”, i-ar fi răspuns Bacovia lui Jebeleanu, care-l întreba dacă nu se plictiseşte să nu iasă niciodată din casă. Universul lui întreg se compunea şi se reducea la acest spaţiu modest şi cald totodată, însingurat şi puţin trist. În faţa biroului se află fereastra care dă spre grădina în care Agatha avea grijă să cultive mereu trandafiri.

Aici, Bacovia era ferit de lumea cea mare. Aici îşi trăia singurătatea atât de dragă. Aici visa la moarte şi la parcuri bolnave, aici scria, aici se adăpostea de oameni. „Tot mai tăcut şi singur/ În lumea mea pustie -/ Şi tot mai mult m-apasă/ O grea mizantropie./ Din tot ce scriu, iubito,/ Reiese-atât de bine -/ Aceeaşi nepăsare/ De oameni, şi de tine.”

Pe birou, un cuţit de hârtie, pipele din care a fumat în ultimii ani ai vieţii, ustensilele de scris, ultima ţigară în cutiuţa din lemn. Pe o policioară a dulapului, lângă desenele pe care tânărul licean obţinuse odată premiul I pe ţară – unul dintre ele reprezentându-l pe Eminescu şi dedesubt un vers ce n-ar fi avut cum să nu-i fie drag: „Pierdut e tot în zarea tinereţii…”

sursa: adevarul.ro