Istoria familiei Bibescu: Boieri pământeni, făcuți, iar nu născuți
Publicat de Cosmin Meca, 20 februarie 2017, 19:30
Neamul Bibeştilor a fost românesc pur sânge. Ridicaţi din rândul moşnenilor olteni, au dat ţării doi domnitori şi multe personalităţi politice şi culturale. Însă nu le-a fost dat să rămână pe pământ strămoşesc, au plecat în Franţa. Şi-acolo au rămas, tot cu aristocraţia, cu artiştii şi cu marii scriitori ai vremii. Albumul de familie al Bibeştilor cuprinde intelectuali, diplomaţi, avocaţi, oameni de viaţă, recordmeni. I-au fascinat pe francezi!
Familia Bibescu s-a născut şi a crescut pe pământ românesc. Carevasăzică, au fost mari boieri pur sânge, fără vreun element alogen. S-au ridicat, pe propriile puteri, din Oltenia. Din Gorj, mai precis.
De altfel, astăzi pe raza judeţului se află un sat care se numeşte chiar aşa: Bibeşti. Aici începe povestea. Notele istorice sunt, totuşi, cam seci în detalii: se spune că primul strămoş al familiei, ce poate fi confirmat de izvoare, pe la 1520, era un anumit Micul Potârcan din Bibeşti, iar mai târziu se pomeneşte şi de un anumit Udrea din Bibeşti, care ar fi ajuns la Curtea lui Matei Basarab, domn al Ţării Româneşti.
Apoi, la o aruncătură de băţ înspre nord, se găseşte comuna Jupâneşti, unde istoria a consemnat că s-a născut Ioan, care l-a avut fiu pe Ştefan. Pe la 1700 a trăit micul boier, despre care Nicolae Iorga scria că „provenea dintr-o boierie aşa de mică, încât abia de se ridica mai presus de lipsa desăvârşită a boieriei“. Aşa că fiii, nepoţii şi strănepoţii săi au tot urcat pe scara socială prin alianţe matrimoniale cu alte familii boiereşti. Aşa mergeau lucrurile. Însurătorile avantajoase financiar ori social erau o regulă.
Abia două generaţii mai târziu, Dumitrachi Bibescu, mare vornic în Bănie, a reuşit să ducă numele familiei în rândul boierimii de rangului întâi. După Pacea de la Kuciuk-Kainargi, aşadar în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Dumitrachi era om bogat, cu influenţă politică şi socială. Avea puterea. În 1794, s-a căsătorit cu Ecaterina Văcărescu, fiica lui Iorgu Văcărescu şi strănepoata Saftei Brâncoveanu, şi a intrat pe deplin în ceea ce era atunci crema societăţii. Cuplul Catinca Bibescu-Demetrius Văcărescu (aşa cum le spunea într-o biografie prinţul Gheorghe Bibescu, nepotul lor) a avut doi fii: pe Barbu Dimitrie (1799-1869) şi pe Gheorghe (1804-1873). Vieţile celor doi fraţi se vor despărţi, însă destinele, nu. Amândoi au fost numiţi domni munteni.
Urzeală boierească
Gheorghe D. Bibescu (foto sus) s-a suit pe tronul Ţării Româneşti la 1 ianuarie 1843. Venea în vremuri tulburi, în care Principatele române erau câmpul de luptă al ruşilor şi otomanilor, în care imperiile se întreceau în a se numi puteri protectoare ori suzerane asupra micilor ţări române, în care ruşii abia impuseseră Regulamentele Organice, în care holera încă făcea ravagii, în care Poarta numea după bunul plac căimăcămii interimare la conducere. În fine, era greu.
Totuşi, în ziua alegerii sale ca domn a fost sărbătoare. „În ziua de 1-u ianuarie 1843, clopotele sunară cu tot avântul dintr’un capăt la altul al Principatului, – şi în tot timpul zilei, vestiră, la intervale regulate, – că un act extraordinar, şi mai solemn de cât ori care altul pân’atunci, era să se săvârşească. (…) La patru ceasuri de dimineaţă, scrutinul fu închis. Aproape unanimitatea voturilor se’ntrunise asupra lui Gheorghe D. Bibescu: el fu proclamat Domn al Ţării, în aclamaţiunile entuziaste ale Adunării, căror răspunseră ale capitalei şi, în curând, ale întregei Ţări Româneşti“, se arăta în volumul „Quelques mots sur la Valachie“.
Manualele de istorie au trecut, în general, destul de rapid peste domnia lui, având în vedere că a fost marcată de Revoluţia paşoptistă, pentru care a existat dintotdeauna, şi pe bună dreptate, o atitudine părtinitoare. Trebuie, totuşi, insistat: nu era nici Bibescu domn rău. Ba chiar avea câteva detalii biografice comune cu revoluţionarii. Era om şcolit în străinătate, la Paris, trimis de tatăl său în 1817. S-a întors în 1824, doctor în drept.
„Poseda adânc pe autorii francezi, elini şi latini, şi vorbea cu o rară eleganţă limba lui Omer. Era menit să facă să se asculte în limba românească un orator de prima ordină“, îl descria prinţul Bibescu, fiul său, în volumul „România de la Adrianopol la Balta Liman (1829-1849): Domnia lui Bibescu“, apărut în 1893. Însă Bibescu-vodă nu se mândrea cu toate titlurile, funcţiile şi, în general, cu starea de bine în care se afla. Îi scria în 1851 lui Nicolae, cel de-al doilea fiu al său: „Începuturile carierei mele politice, care fu atât de repede, sunt datorite, scumpul meu Nicolae, acelei zeităţi antice, Fatum, Fortuna, pe care o ţii prea mult de rău în compunerea ce ai făcut pentru concursul de la Şcoala Politehnică, şi care, ori ce ai zice, joacă un mare rol în afacerile lumei ăstei-a“.
Aşa a fost, într-un fel: omul potrivit la locul potrivit, alături cu un general Kiseleff de o amabilitate istorică. Căci în acea perioadă, a implementării Regulamentelor Organice, s-a implicat în politică Gheorghe Bibescu. Pricină pentru care unii l-au acuzat de rusofilie acută sau de a fi ars etapele în ascensiunea sa. N-a fost cazul. Însă nimeni nicicând n-a scăpat de acuzele contemporanilor.
Bibeştii, chiar şi până la Gheorghe-vodă, se revendicau din dinastia Brâncovenilor. Este o genealogie demonstrabilă, însă foarte complexă pentru o redare succintă. Orişicât, numele s-a păstrat, în diferite variaţiuni: Bibescu Brâncoveanu ori Bibesco Bassaraba Brancovan. Asta mai ales pentru că Gheorghe Bibescu s-a căsătorit cu Zoe Mavrocordat, adoptată de Banul Grigore Brâncoveanu, care nu avea copii. Împreună, au avut primul copil, pe Grigore, născut în 1827. Însă a divorţat cu mare scandal de Zoe, în 1845, şi s-a recăsătorit tot cu o boieroaică, Maria Ghica, născută Văcărescu, înrudită cu mama adoptivă a primei soţii.
Gheorghe între răsculaţi
Neşansa lui Gheorghe-vodă a fost să-l prindă revoluţia pe tron. Memoria colectivă a reţinut că ar fi fost domn slab şi mare noroc a fost să fie alungat. Lucrurile n-au fost atât de alb-negru. Întâi de toate, în timpul domniei, sub oblăduirea sa s-au adoptat câteva măsuri oportune, precum sporirea efectivelor armatei ţării şi ordonarea finanţelor. Apoi, trebuie avut în vedere că libertatea sa de mişcare era considerabil constrânsă de înrâurirea Imperiului Rus în afacerile interne ale ţării.
Când a venit momentul 1848, vodă a fost prins într-o situaţie fără ieşire, între revoluţionari şi ruşi. Ce era de făcut? Mai ales că a avut de dat socoteală personal pentru că fiul său cel mare, prinţul George Basarab den Brancoveni, studia la şcoala militară Saint-Cyr din Franţa, unde fusese înscris prin intervenţia directă a regelui Ludovic-Filip al Franţei, care fusese înlăturat de paşoptiştii francezi.
Public, a ţinut partea ruşilor, însă nu s-a opus Revoluţiei. N-a înnăbuşit. Ba chiar a semnat Proclamaţia de la Izlaz, pe 11 iunie 1848, şi a acceptat guvernul revoluţionar provizoriu. A abdicat a doua zi şi s-a retras la Câmpulung Muscel, apoi la Braşov, cu gând să ia drumul străinătăţii. Înainte de a urca în trăsură spre exil, Bibescu, C.A. Rosetti şi pictorul Carol Szathmari se îmbrăţişau scurt şi-şi vorbeau în şoaptă. „Peste trei zile vor veni ruşii!“, i-a spus Bibescu lui Rosetti, în loc de rămas bun. S-a dus la Paris domnitorul, unde l-a urmat aproape toată familia ulterior. Numele boierilor români avea să devină faimos în oraşul luminilor: Bibesco.
Dezrobitorul
Fratele mai mare al lui Gheorghe a fost Barbu Dimitrie Ştirbei. Numele îl trădează ca aparţinând unei alte familii boiereşti şi, în plus, coincide cu al altui mare om politic român. A fost înfiat de bunicul său, bogatul Barbu Ştirbei, care se temea că lipsa urmaşilor va duce la dispariţia numelui său istoric. La fel ca şi fratele său, Barbu a studiat la Paris dreptul, şi tot acolo şi-a şlefuit spiritul reformator, orientat către transformări politico-sociale.
Întors în ţară, în 1821, s-a căsătorit cu Elisabeta Cantacuzino, din ramura moldovenească a Cantacuzinilor. A deţinut mai multe funcţii de conducere în stat, iar în 1833 a fost numit mare logofăt al treburilor bisericeşti. Un fel de ministru al cultelor, funcţie care i-a permis să restaureze o serie de mănăstiri medievale, intrate în patrimoniul ţării. Doi ani mai târziu, s-a implicat activ în Eforia Şcoalelor, de unde a insistat pentru introducerea limbii materne în şcoală. Şi s-a întâmplat:
„Rezultatul cel mai mare al organizaţiei şcoalelor de acum este că toate învăţăturile se urmează în limba românească. Rezultatul nepreţuit, care sigur poate insufla un caracter naţional şi tânărului înstrăinat pentru împlinirea învăţăturii sale, va păstra în sine, în tot locul, neşters acest sentiment de naţionalitate“, spunea Barbu Ştirbei.
A urcat pe tronul Ţării Româneşti în vara lui 1849. Acelaşi context ca şi în vremea lui Gheorghe: Rusia prevala în afacerile interne ale Principatelor. A fost numit „înalt funcţionar“ cu mandat de şapte ani. Numai că de această dată n-a mai fost rost de sărbătoare, de fast. A mers la mitropolie fără alai. Totuşi, domnia sa n-a fost neînsemnată: printre altele, a realizat dezrobirea completă a ţiganilor – mare lucru! – şi a dat o lege agrară prin care a mai eliminat câteva dintre dările ţăranilor.
Peste ani, la inaugurarea statuii lui Barbu Ştirbei în Craiova, regele Ferdinand spunea: „Judecând în mintea lui clară, care pătrundea şi viitorul, că o ţărănime slobodă, mulţumită şi tare este unul dintre stâlpii cei mai puternici şi siguri ai unui stat trainic, vodă Ştirbei a depus o neobosită solicitudine pentru regularea chestiei rurale, prin măsuri de ocrotire pentru munca ţăranilor, şi a pregătit terenul pentru reformele ulterioare. Alături de aceasta s-a gândit şi a lucrat la reorganizarea armatei. Prin întemeierea şcolii militare, a creat pepiniera de ofiţeri din care au ieşit şefii care au condus aproape treizeci de ani în urmă vitejii noştri la izbândă“.
sursa:historia.ro
