Istoria votului în România
Publicat de Cosmin Meca, 10 noiembrie 2019, 06:00
Sistemul parlamentar bicameral este instituit în România în 1864, când Alexandru Ioan Cuza organizează un plebiscit pentru a supune atenției populare o nouă lege electorală. Această lege trebuia să ducă la o mai largă reprezentare a diferitelor categorii sociale în forul legislativ și un proiect de statut, care stabilea înființarea celei de-a doua Camere. Membrii Senatului sau Corpului Ponderator, cum mai era numit, urmau însă să fie numiți de către Cuza și nu aleși. Astfel, în componența noului corp ponderator care își începea lucrările la 6 decembrie 1864 se regăseau 64 de membri numiți de către domn și 9 membri de drept: cei doi mitropoliți, episcopii eparhiilor, primul președinte al Curții de Casație și cel mai vechi general în activitate.
Primele alegeri pentru Adunarea Deputaților pe baza acestei nou adoptate legi electorale vor avea loc abia doi ani mai târziu, dupa abdicarea lui Cuza, în 1866.
Dreptul de vot a fost condiționat de un cens de avere foarte mare, iar corpul electoral era împărțit în colegii, după avere și proprietăți. Astfel, pentru alegerea Adunării Deputaților, alegătorii urmau să fie grupați în 4 colegii. Din primul colegiu făceau parte cei cu un venit funciar mai mare de 300 galbeni, din al doilea cei care aveau între 100 și 300 de galbeni, din al treilea cei care plăteau o dare de 80 de lei, iar din cel de-al patrulea colegiu – cei care plăteau o dare cât de mică la stat.
Campaniile electorale se desfășurau exclusiv în orașe, țărănimea votând în colegiul al 3-lea, nu direct, ci prin delegați. Un candidat își putea vizita efectiv toti alegătorii din circumscripția sa, care se ridicau la câteva sute. Rezultatul votului era dinainte știut, deoarece, de fiecare dată, guvernul care făcea alegerile ieșea cîștigător.
Votul cenzitar va fi menținut până la alegerile din 1919. Promis încă din februarie 1917 de suveran, votul universal este introdus în noiembrie 1918. Acesta nu putea asigura singur caracterul democratic al procesului electoral. În primul rand, pentru că guvernul nu reprezenta opțiunea alegătorilor. Suveranul numea mai întâi pe președintele Consiliului de Miniștri, se constituia guvernul, apoi acesta, având la dispoziție întregul aparat administrativ, organiza alegeri pentru Senat și Camera.
Conform legii electorale din 1884, fiecare candidat avea un buletin de vot pe care era înscris numele său. Alegătorul se prezenta la vot cu o carte de alegător. Președintele biroului tăia unul dintre colțurile cărții de alegător, ca dovada ca acesta s-a prezentat la vot și îi înmâna apoi alegătorului câte un buletin de vot al fiecărui candidat și câte un plic din hârtie destul de groasă, cu care acesta trecea singur în camera secretă. Alegătorul introducea buletinul îndoit drept în patru în plic, îl lipea și apoi îl da președintelui care îl introducea în urnă. Erau excluse de la vot „persoanele supuse vreunei protecțiuni străine, servitorii carii priimescu simbrie, interdicții, faliții nereabilitați sau acei ce vor fi fost osândiți la pedepse aflictive și infamante sau numai infamante”.
La votul cenzitar aveau dreptul anumiți cetățeni, selectați pe baza censului de avere, censului de impozit, de domiciliu, a censului de sex, de vârstă, profesional etc. Cel mai răspândit a fost, de-a lungul timpului, censul de avere, care presupunea dobândirea calității de alegator doar de către cetățenii care dețin o anumită avere. Era întâlnit în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea în mai multe țări europene, inclusiv în România.
Censul de sex presupunea înlăturarea femeilor de la exercitarea dreptului de vot. Votul capacitar este votul la care au dreptul doar alegatorii care dovedesc un anumit grad de instruire.
Legea electorală din 1939 acorda drept la vot doar știutorilor de carte.