Jocurile Olimpice, ieri şi azi

Publicat de Cosmin Meca, 8 august 2016, 17:30

Jocurile olimpice de astăzi încă poartă amprenta vechilor greci. Competiţie de elită internaţională, sute de mii de oameni care aplaudă frenetic şi îşi susţin preferaţii, antrenament asiduu al participanţilor, premii considerabile, intrarea în istoria sportului. Cu toate acestea, anumite probe inaugurate în Grecia Antică au dispărut din competiţia olimpică a secolului XXI. La fel şi anumite practici şi obiceiuri pe care grecii le desfăşurau după o victorie sau o înfrângere.

Prima Olimpiadă s-a desfăşurat în anul 776 î.Hr., în localitatea Olimpia, din partea vestică a Peloponesului. Se spune că această competiţie s-a dezvoltat din tradiţia de a desfăşura anumite jocuri de acest gen, ca practică funerară, în cinstea războinicilor şi eroilor locali decedaţi. Cu toate acestea, mitologia îl numeşte ca fondator al jocurilor olimpice pe semizeul Heracles. Grecii au continuat tradiţia, din 4 în 4 ani, fără întrerupere, timp de 1200 de ani. Olimpiada a fost interzisă în 393, de către împăratul Teodosius, în a cărui percepţie creştină competiţia era un omagiu adus lui Zeus, aşadar o practică păgână.

Războaiele au fost pentru lumea antică o sursă de inspiraţie pentru multe dintre evenimentele olimpice. O armată de soldaţi, care alergau îmbrăcaţi din cap până în picioare în armură, era o metodă eficientă de a surprinde şi înspâimânta armatele inamice. Acest lucru a stat la baza hoplitodromiei, sau cursei în armură: 25 de participanţi, pe un teren de 192 metri lungime, din Olimpia, îmbrăcaţi complet în armură, care cântărea 13, 6 kg. Ei trebuiau să arunce la ţintă suliţe, în timp caii pe care se aflau erau în galop. Acestă proba era, de altfel, una dintre parcticile militare standard.

Cursele de care, fascinaţia spectatorilor

Cursele cu trăsura, cu doi sau patru cai erau unele dintre cele mai periculoase, dar şi cele mai aşteptate probe. Carele de război erau folosite în Grecia Antică însă din timpul civilizaţiei miceniene, undeva între 1600-1100 î.Hr. Proba trăsurelor cu cai este una dintre cele mai vechi probe ale Olimpiadei , fiind introdusă în comeptiţie încă de la prima ediţie. Doar cei mai înstăriţi îşi puteau permite costurile extrem de mari pentru întreţinerea carelor şi cailor. Având în vedere că investitorii doreau extrem de mult gloria şi faima victoriei, ei angajau în general conducători de trăsuri ce erau dispuşi să îşi rişte chiar şi viaţa pentru primul premiu. Ciocnirile erau numeroase, spectaculoase, iar in unele cazuri chiar mortale.

Unul dintre cei mai celebri conducător de car a fost împăratul roman Nero, care în anul 67 î.Hr. a concurat într-o astfel de întrecere olimpică. Cursa nu a fost deloc corectă. Carul său a fost tras de 10 cai, a fost aruncat din car şi incapabil să mai continue cursa. Cu toate acestea, el a fost declarat campion, cu argumentul că el oricum ar fi câştigat proba…daca ar fi continuat-o.

Lupte la categoria (mult prea) grea

Ceea ce grecii considerau probe de la “categoria grea” era în strânsă legătură cu luptele. Boxul şi wreslingul, dar şi o combinaţie între cele două, numită pankration, cereau putere fizică, dar şi tactică de luptă. Au existat câteva cazuri în care rezultatul meciului a fost moartea unuia dintre participanţi. Acest lucru este motivat şi de faptul că nu existau categoriile de greutate, iar cei mai masivi, adesea câştigau. În pankration era permis orice, mai puţin muşcatul. La Olimpiada din Grecia Antică se făcuseră remarcaţi pentru tacticile lor doi luptări: unul dintre ei, la începutul fiecărui meci îi rupea degetele adversarului, iar celălalt le sucea gleznele.

Ţară, ţară nu vrem ostatici!

Cu toate că multe dintre probele Jocurilor Olimpice era destul de brutale, evenimentul menţinea o pace temporală între cetăţile aflate în război. O inscripţie pe o tabletă de bronz, cunoscută sub numele de armistiţiu sacru, garanta călătoria în siguranţă a sportivilor şi interzicea statelor participante să provoace orice fel de conflict sau luare de ostatici. Având în vedere că unii atleţi venea din regiuni îndepărtate, precum Africa de Nord, tărmurile Mării Negre sau vestul Spaniei, armistiţiul a fost extins pe o perioadă de trei luni.

În timpul ceremoniei de deschidere, atleţii, dar şi rudele de gradul I  şi antrenorii sportivilor jurau în faţa lui Zeus că vor respecta toate regulile jocurilor şi că s-au antrenat cel puţin 10 luni. Şi cu toate acestea, unii nu se puteau abţine de a trişa, măcar puţin. De exemplu, wreslerii se ungeau pe corp cu ulei de măsline pentru a aluneca din mâinile adversarilor. Mita dată arbitrilor sau chiar adversarilor era o altă modalitate de trişare frecvent folosită. Cei prinşi erau amendaţi şi bătuţi în piaţa publică.