Nilul, fluviul care a creat o civilizatie

Publicat de Cosmin Meca, 4 august 2015, 09:46

În cultura egipteană antică, fluviul Nil a fost o prezenţă mai mult decât fizică – ci chiar una politică şi spirituală.

Valorificarea Nilului

În Antichitate, măreţia Egiptului s-a bazat pe bogăţia sa agricolă – prin urmare, pe Nil. Agricultura nu a fost, iniţial, baza subzistenţei, dar a evoluat, odată cu pământul arabil, în mileniile ce au urmat ultimei Ere Glaciare, care s-a încheiat în jurul anului 10.000 î.Hr., şi s-a dezvoltat mult începând cu anul 4.500 î.Hr.

În 3100 î.Hr., Valea şi Delta Nilului s-au coagulat într-o singură entitate, care a fost unul dintre primele mari state-naţiune din lume. Mai mult decât să ofere regiunii potenţial material, Nilul şi alte caracteristici geografice au influenţat şi evoluţiile politice şi au fost importante în dezvoltarea gândirii egiptenilor.

Pâmântul a continuat să se dezvolte şi populaţia sa a continuat să crească pâmă în vremea romanilor. Factori importanţi pentru acest proces au fost unitatea, stabilitatea politică şi expansiunea terenurilor arabile cultivate. Valorificarea Nilului a fost esenţială dezvoltării.

Nu este clar cât de devreme şi cât de mult a fost reglată inundarea. În perioada Regatului Mijlociu (c. 1975-1640 î.Hr.). bazinul de irigare, în care porţiuni mare ale luncii erau administrate ca unităţi unice, era deja bine stabilit, dar nu este probabil să fi fost practicat în Vechiul Regat (c. 2575-2150 î.Hr.), când au fost construite marile piramide. Singura zonă unde au fost realizate lucrări de irigaţie mari înaintea erei greo-romane a fost Faiyum, o oază la vest de Nil.  Aici, faraonii Regatului Mijlociu au recuperat teren prin controlarea debitului de apă de-a lungul unui canal de râu, direcţionând-o spre irigarea unor alte terenuri, în vreme ce nivelul de apă din lac a fost redus. Dar  sistemul lor nu a durat.

Inundarea

Textele egiptene spun puţine despre tehnica irigării şi despre proviziile de apă. Excepţie fac biografiile liderilor locali ai Primei Perioade Intermediare (c. 2125-1975 î.Hr.), care susţin că au construit canale şi şi-au aprovizionat cu apă oamenii, pe când alţii nu aveau deloc. În perioade mai prospere, astfel de chestiuni ar fi fost luate ca atare şi nu ar fi fost menţionate în texte publice.

Inundarea anuală a Nilului era o tehnică relativ sigură, iar lunca şi delta erau terenuri foarte fertile, făcând agricultura egipteană una dintre cele mai sigure şi productive din Orientul Apropiat. Atunci când condiţiile erau stabile, alimentele puteau fi înmagazinate pentru zile negre. Dar situaţia nu era întotdeauna favorabilă. Viiturile puteau distruge totul; iar altădată culturile erau distruse de din cauza inundaţiilor sărace. În plus, se creştea numai o singură cultură principală pe an.

Culturile puteau fi plantate după inundaţie, care acoperea valea şi delta în august şi septembrie; aveau nevoie de o irigare minimă şi ajungeau la maturitate în martie-mai. O bună administrare a sistemului de inundaţii pentru o mai bună acoperire a pământurilor şi pentru reglarea perioade de inundare, a crescut randamentul, în timp ce sistemul de scurgere şi acumulare a aluviunilor a lărgit spaţiile agricole. Legumele crescute pe parcele mici aveau nevoie de irigare pe tot timpul anului, apă ce trebuia cărată cu mâna, în vase – abia în 1500 î.Hr. au fost construite dispozitive artificiale de transport al apei.

Oamenii Nilului

Principalele culturi erau de cereale – grâu pentru pâine şi orz pentru bere – care erau uşor de depozitat. Alte plante esenţiale pentru egipteni erau inul (produs pentru confecţionarea hainelor şi frânghiilor, produse care erau şi exportate) şi papirusul. Rădăcina de papirus era comestibilă, iar tulpina era folosită pentru confecţionarea diverselor lucruri necesare egiptenilor – de la bărci şi rogojini la celebrele materiale de scris. Egiptenii erau preocupaţi şi de fructe; dar animalele domestice jucau un rol minor în dieta lor – păsările erau vânate în mlaştini, iar Nilul oferea o sumedenie de peşti.

Aceste informaţii sunt cunoscute prin intermediul textelor vechi şi a urmelor de plante şi animale. Dar egiptenii îşi slăveau lumea în care trăiau şi prin decorarea mormintelor. Aici apar numeroase imagini în legătură cu agricultura şi creşterea animalelor, însă Nilul în sine este absent. În schimb, „scenele acvatice” sunt reprezentate de mlaştini unde se vâna sau mici cursuri de apă care erau traversate de ţărani şi păstori. Picturile despre marile festivaluri şi expediţii comerciale care foloseau nave mari domină templele, acestea fiind şi cele mai explicite reprezentări ale fluviului. Scenele totuşi îl elogiază pe faraon, care comanda astfel de expediţii.

Pământul era important şi în alte moduri. Delta şi gurile sale reprezentau un obstacol în calea invadatorilor. Călătoria prin deşert sau înspre Asia era mai dificilp decât cea prin Egipt, unde transportul era uşurat de călătoriile cu barca pe Nil, fiind în acelaşi timp o forţă unificatoare într-un stat lung şi subţire. În termeni sociali totuşi, Nilul putea separa oamenii. Un om sărac era unul care nu avea o barcă pentru a putea traversa fluviul.

Influenţarea gândirii politice

Nilul a acţionat ca un magnet, făcând din Egipt o regiune compactă şi favorizând dezvoltarea unităţii politice, care a sporit şi potenţialul de exploatare a pământului, dar şi responsabilităţile faţă de conducători. Regii controlau resursele agricole prin dreptul de proprietate ultim al terenurilor, taxe pe produsele agricole şi măsuri administrative pentru a se asigura că pământul e cultivat şi muncă obligatorie. În schimb, erau responsabili cu înmagazinarea şi cu redistribuirea în caz că anul nu era roditor.

Acest sistem de organizare centralizată în mileniul III î.Hr. a creat o disciplină a forţei de muncă, care avea să ducă la construirea monumentelor regale mari şi a mormintelor somptuoase ale elitei. Această forţă a lucrat pentru a crea fortificaţii şi piramide în Regatul Mijlociu, iar după expansiunea imperială, a creat marile temple şi morminte ale Regatului Nou (c. 1550-1070 î.Hr.).

Organizarea eficace şi productivitatea agricolă oferită de sistemul de inundaţii au făcut posibile toate acestea, fără ca oamenii să urmeze meserii specializate sau de elită, şi oferindu-le câteva luni libere de vară. Când controlul central s-a prăbuşit, mai ales în cele trei perioade intermediare (c. 2125-1975, 1630-1520, 1075-715 î.Hr.), s-au construit puţine monumente şi expansiunea politică s-a redus. Chiar şi aşa, baza agricolă a puterii şi prosperităţii nu a fost distrusă, iar după reunificare, proiectele monumentale şi cultura au reînviat.

Zeii Nilului

Nilul, atât de fundamental pentru bunăstarea Egiptului, nu a jucat un rol semnificativ în viaţa religioasă egipteană. Egiptenii au văzut lumea lor ca atare şi au mulţumit zeilor pentru calităţile sale. Nilul nu avea un nume, era pur şi simplu „râul” (numele Nilului nu provine din egipteana veche). Cel ce aducea apa şi fertilitatea nu era râul, ci inundarea sa, numită „Hapi”, care a devenit un zeu în panteonul egiptean. Hapi era imaginea abundenţei, însă nu era un zeu mare.

 Regii şi elitele locale s-au asemănat lui Hapi, căci îi întreţineau pe supuşii lor, iar imnurile către zeul Hapi se referă la natura generoasă a inundaţiilor, însă nu îl pun în legătură cu alţi zei. Nu era înfăţişat ca un zeu normal, ci ca un personaj gras care aduce zeilor apa şi alte produse ale abundenţei. Nu avea nici templu, dar era adorat la începutul procesului de inundare, cu sacrificii şi imnuri, la nord de Aswan, la Gebel el-Silsila, unde dealurile întâlnesc râul.

Un zeu mare, cel mai aproape de Nil, era Osiris. În mitologie, Osiris era regele Egiptului şi a fost ucis de fratele său Seth pe malul râului, după care aruncat în el într-un coşciug. Cadavrul său a fost tăiat în bucăţi. Mai târziu, sora sa, văduva Isis, a reuşit să pună la un loc bucăţile corpului său şi să îl readucă la viaţă, pentru a-l concepe pe fiul său, Horus.

Osiris, totuşi, nu s-a întors pe lumea aceasta, ci a devenit un rege în lumea de dincolo. Moartea sa şi reînvierea erau legate de fertilitatea pământului. În festivalurile din timpul sezonului inundaţiilor, figurine de noroi ce îl întruchipau pe Osiris erau plantate cu orz, a cărui germinare era un simbol pentru renaşterea zeului şi a pământului.

Nilul, Soarele egiptenilor

Având în vedere că civilizaţia egipteană s-a născut în jurul Nilului, egiptenii s-au orientat spre sud, de unde izvora râul, astfel că vestul era la dreapta lor – prin urmare, aceasta era partea „bună” de trecere în lumea de dincolo. Anul şi calendarul au fost de asemenea stabilite după Nil şi stele. Noul An era în mijlocul lunii iulie, când fluviul începea să se umfle pentru inundaţii; asta a coincis aproximativ cu reapariţia stelei Sirius (Sothis) după 70 de zile de dispariţie de pe cer. Sothis era o ancoră astronomică în calendarul cu 365 de zile. Fluviu definea trei sezoane, cu patru luni: „inundaţia” şi „apariţia” (noiembrie-martie), când pământul putea fi cultivat şi „căldură” sau recoltă, când culturile erau strânse şi apa era la un nivel scăzut.