Originea denumirii de Oltenia. De unde vine expresia ”a da bir cu fugiții”.

Publicat de Cosmin Meca, 10 august 2017, 09:29

În 1718, ca urmare a unui război dintre austrieci și otomani, se încheie pacea de la Passarowitz. Cele mai importante prevederi care ne privesc erau trecera Banatului și a vestului Valahiei(zona dintre Olt și Cazanele Dunării) sub stăpânire austriacă.

Până în 1739, această din urmă regiune a purtat numele de Kleine Walachiei (Valahia Mică, spre a o deosebi de Valahia Mare care era Țara Românească, Muntenia) sau Walachia Cisalutana. ”Cis”, în latină înseamnă ”de această parte”, ”dincoace” în timp ce Alutus este denumirea dată de romani Oltului.

Austriecii vedeau în Oltenia, Valahia dincoace de Olt. Stăpânirea austriacă în Oltenia a avut un caracter sever. Locuitorii dăduseră jugul de lemn turcesc pe jugul de fier austriac. Noii stăpânitori, fideli rigorii germane, fac un recensământ pentru vedea care este starea contribuabililor.

Scutiți de dări urmau să fie doar cei care dovedeau că înaintașii lor au fost în slujbe de patru generații, cei care erau recunoscuți ca nobili de împărat(Bălăcenii și Cantacuzinii) și în sfârșit, marii dregători. Toți ceilalți boieri urmau să plătească dări, inclusiv preoții și mănăstirile.

Când reprezentanții imperiali au venit să colecteze taxele ei au trebuit să dea bir cu fugiții…..la propiu. Populația se refugiase peste Olt în Muntenia sau peste Dunăre în Imperiul Otoman, unde fiscalitatea nu era așa apăsătoare. De la o asemenea practică, fuga când vine colectorul de taxe, de biruri, ne vine expresia ”a da bir cu fugiții”, a lua bir de unde nu e nimeni.

Sperând că o politică de investiții îi va face pe noii supuși mai concesivi, austriecii deschid cu mari eforturi și cheltuieli Valea Oltului printr-o șosea la standardele vremii, între Sibiu și Râmnicu Vâlcea. Din vremea romanilor nu se mai concentrase statul pe infrastructură. Acest gest de bunăvoință al austriecilor nu-i va face pe localnici mai concesivi.

Dornici de a-și atrage simpatia negustorimii oltene, Habsburgii încearcă să transforme Oltul în râu navigabil. Văzând că volumul de taxe nu numai că nu crește, ci scade, administrația austriacă atrage imigranți din Muntenia și Imperiul Otoman. Efort zadarnic, deorece boierimea olteană îi ademenește pe diferite căi pe moșiile sale, astfel că austriecii rămân în continuare cu satele goale(datorită exodului masiv), deci fără taxe.

Țăranii rămași sunt scoși la muncă, la construirea de șosele și întărituri. Comerțul suferă din cauza închiderii graniței spre Muntenia și Imperiul Otoman. Episcopul de Râmnic este pus sub ascultarea celui de la Belgrad și sub mitropolitul sârb de la Karlowitz. Haiducia ia amploare în Oltenia, funcționarii imperiali făcând dese plângeri către Viena pe tema jafurilor lotriilor.

În 1735, începe un nou război între puterile creștine și turci. Conflictul se încheie prin pacea de la Belgrad din 1739. În timpul tratativelor, deosebit de generoși, austriecii oferă otomanilor Oltenia. Aceștia refuză teritoriul până când nu primesc alături de Oltenia, și Belgradul plus nordul Bosniei. Știiind că o anexare la Imperiu a Olteniei ar reprezenta o gaură la buget, otomanii se arată generoși dăruind Oltenia stăpânilor ei legiuiți, domnii Țării Românești.

O consecință interesantă creării provinciei oltene de către austrieci, este că deși în mentalul colectiv Slatina face parte din Oltenia, ea nu este parte a acestei regiuni deoarece se află la est de râul Olt.

sursa:http://www.istorie-pe-scurt.ro