Poveștile clipei: „România mea – poem boem în proză de poză”

Publicat de Davian Vlad, 1 decembrie 2016, 16:45 / actualizat: 30 ianuarie 2021, 11:13

România mea e multe. Cuvinte, în principal. O seamă de cuvinte şi un seamăn de necuvinte. Şi cuviinţe. Şi necuviinţe. Fărâme de cozonac într-un pahar cu lapte posac şi furtuni nebune cu gust reavăn de salcâme, la o primă degustare fără piper şi sare. Apoi un joc şi-o joacă departe de ochii lor, un zâmbet uitat în copac, un cântec ştiut doar de noi şi ascuns într-un colţ de grădină, şi-o femeie frumoasă ce-aşteptă în ferestre cu ferite, râvnite glezne fine şi gambe ditirambe, ravisanta blond-roşcată cu timbru brunet, şi puştiul de treflă, şi sfinxul de cupă, şi-o fiică de pică, metaforă-n pripă! 

Tristă pagină de ziar pătată de roşii zglobii cu rânjet de copii, un cer senin într-o cană cu pelin calin, vorbe dulci bocnă în ape sărate ocnă, un pix dolofan şi-o cretă fără siluetă, radioul jerpelit ce trezea negreşit dimineţi platonice şi conştiinţe stoice, placide vise de ierni răzleţe printre veri şugubeţe, ochi verzi exilaţi în livezi, sper că-i mai vezi!, iluzii nude pierdute între dude, crude!, duduia înţepată de-mi vinde salată, idei chelioase şi inimi păroase, un fum de ţigară părăsit într-o gară, jidvei şi grivei, pe ei!, crochiuri de vise şi mese întinse, un toc şi o toacă, un căci şi un parcă, bric-à-brác dionisiac azvârlit în lac, sacâz pe limbă şi verbe pe drâmbă, şi o chică strâmbă, pe şold să-i ajungă. 

Lungi gânduri-rânduri, râuri fără petale, doar câte să-ncapă în sipetul lui Puşkin, ce chin!, şi oameni-ramuri, destine în salturi, exact câţi să-i ocupe parcul. Şi de nu l-o ceda de bunăvoie, îi vom trânti uşa şi mănuşa, că doar nu e vreun măestrit shaolin plin sau vreun emerit duelist gen Liszt! Ametist metis de ţară-cămară, chiar mi-eşti dragă şi nu ştiu de ce. Sau ştiu?

Text: Davian Vlad

Foto: Dan Păsărin