Povestire SF – Artefactul

Publicat de Liviu Goga, 7 iulie 2015, 02:05 / actualizat: 30 ianuarie 2021, 11:46

ARTEFACTUL

Mircea Liviu Goga

– Ai găsit aur?

Să întrebi pe un locuitor din zonă dacă a găsit aur era cam la fel cu a întreba un cioban dacă face brânză. Mă aflam într-un sătuc lângă Brad, centrul teritoriului aurifer al Munților Apuseni. Aici, până și copiii, când mergeau la scăldat, luau cu ei o sită să strecoare nisipul râului. Pulberea de aur era apoi vândută la bănci sau pe la micii trepăduși care cumpărau, ajutând omul să nu mai trebuiască să se deplaseze la oraș – totul, desigur, contra unui oarecare comision. Dar Lenți lucrase în mina veche, înainte de-a fi închisă, după nouăzeci. Existau și mineri care găseau pepite frumușele reușind să le scoată afară pe furiș. Rar, dar se întâmpla. Mai des găseau gogoloaie argiloase cu fire de aur concentrate în interstițiile pământului; pe vremea comuniștilor, când le găseau, le azvârleau peste îngrăditura securizată din jurul exploatărilor către vreo viroagă de ei știută și le recuperau după program. Mai încoace, după 1990, cam toate minele s-au închis considerându-se nerentabile. Lenți fusese o vreme șomer, apoi nici atât. Făcea agricultură de subzistență, mai căuta aur prin albiile râurilor și căra marfă aprovizionând un magazin sătesc privatizat folosind mașina lui veche pe care o cârpea mereu cu ciurucuri din lipsă de piese noi. Acum zâmbea ciudat și se uita la mine.

– Dacă am găsit aur? Păi, nu prea m-am îmbogățit, dacă asta vrei să știi. Nu zic că n-am vrut. Au fost printre noi și câțiva norocoși. Până la urmă, e cum ți-e scris. Dar o să-ți arăt ceva, de aur. Știi, în piatra muntelui se ascund multe lucruri ciudate. Lucruri vechi. Am găsit cristale… o mulțime de cristale frumoase. Am păstrat pe-aici câteva, am și vândut multe…

– Mi le-ai arătat.

– Ihâm. Vrei niște vin? Aseară am destupat o damigeană. Decât s-o mai trag în sticle, mai bine o beau repede, să n-apuce să facă floare. Vrei?

Nu puteam și nici nu voiam să refuz. Era miezul zilei, mergea un șpriț rece înainte de masă. Dinspre bucătărie, mirosul mâncării pe care o pregărea Herta, nevastă-sa, îmi ațâțase simțurile. Lenți turnă fără grabă în pahare și instală în mijlocul măsuței dintre noi sifonul scos din frigider.

– E frumos pe la voi – am zis.

– Hai noroc. Da, e frumos, dar…

Am ciocnit și am golit pe nerăsuflate paharul.

– E multă sărăcie. ”Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă”. Știi cântecul.

– Voiai să-mi arăți ceva – îl iscodii.

Se ridică și merse la un dulăpior. Se întoarse ținând un obiect învelit într-o cârpă.

–  Uite – zise. Asta n-o s-o explice niciun savant de la voi din București.

Așeză obiectul pe masă și dădu cârpa la o parte.  O piatră de mărime medie, o bucară smulsă din inima muntelui. O piatră oarecare.

– Întoarce-o puțin.

Am răsucit-o și am înlemnit. Acolo, prins pentru eternitate în rocă din ziua aceea îndepărtată în care aceasta se formase, am descoperit ceasul. Un ceas de aur, bărbătesc, lipsit de mecanismele ce se prefăcuseră demult în rugină, fără geam dar păstrând cadranul de pe care cifrele se șterseseră.

– Asta… – am spus, nesigur – ai găsit în mină?

– Da. Nu l-am arătat la prea mulți, știi cum era înainte, venea Securitatea peste tine și te ridica pentru te miri ce. Până se lămureau stăteai o săptămână sau două la beci și mâncai bătaie ca hoții de cai. Mai întâi am vrut să-l duc la muzeu, dar așa un lucru nu convine nimănui. Ce să caute un ceas acum zeci sau sute de milioane de ani? Îl făceau pierdut…

Lenți umplu iar paharele, ciocnirăm și băurăm. Pipăiam obiectul încredințat că nu poate fi vorba de un fals. L-am mai răsucit puțin și pe spatele lui mi s-a părut că observ un lucru care mi-a tăiat pentru o clipă respirația. Brusc, mi-am amintit.

Pe Adrian îl cunoscusem când amândoi eram studenți și ne împrietenisem foarte repede. Am trăit împreună vremuri frumoase, de la chefuri cu fete pe genunchi până la nopți pierdute în discuții filozofice interminabile. Îi plăcea, mai ales, să vorbească despre timp; esența lui, motivul pentru care există, cum s-ar putea defini și cum e generat. Mai târziu, după ce am terminat studiile, am continuat să ne vedem. Amândoi ne-am căsătorit iar soțiile noastre au devenit și ele bune prietene. Mergeam uneori împreună cu familiile seara în oraș; alteori, ne vedeam doar noi doi în vreun bar și ne retrăgeam în separeu.

– Uite, – mi-a spus într-o astfel de seară – geologia, în final, tot cu timpul se ocupă. Un timp care pare mort, încremenit. Dar s-ar putea să nu fie atât de mort pe cât ne închipuim noi. Până la urmă, tot n-am putut să ofer timpului o definiție. Mă preocupa asta în facultate, ții minte? O, am citit o groază de interpretări. De la timpul ca dimensiune, cum a pretins Einstein, până la timpul cuantificat și la teoriile care pretind că, de fapt, el nici măcar nu există. Până la urmă, poate Meister Eckhart, marele maestru spiritual din sec. al XIII-lea, avea dreptate.  „Timpul este cel care împiedică lumina să ajungă la noi. Nu există obstacol mai mare în calea lui Dumnezeu decât timpul”. Așa a spus.

– Asta e deja filosofie – am comentat. Speculație. Speculațiile sunt gratuite.

– Nu chiar. Pentru lumină, timpul nu există. La viteza luminii timpul îngheață. E un paradox. Viteza luminii e cheia unei lumi infinit înghețate în care nu se întâmplă nimic pentru că toate lucrurile s-au întâmplat deja.

– Mă rog. Dar nu putem atinge viteza luminii.

– Cine știe? Până la urmă, geologia oferă uneori dovezi stranii.

– Ce dovezi? – m-am arătat interesat.

– Artefacte care nu-și au locul acolo unde sunt găsite. Fii atent. Pe la sfârșitul secolului nouăsprezece, într-o mină din Colorado au fost descoperite oase umane și săgeți de aramă.  Stratul respectiv se afla la patru sute de metri adâncime și avea o vechime de vreo sută treizeci și cinci de milioane de ani.

– Poate-au greșit datarea. Sau erau vizitatori extratereștri.

– Vizitatori extratereștri vânând cu săgeți de aramă? Fii serios! Da, există și descoperiri care pot fi puse pe seama unor vizite. Ciocanul londonez, de pildă. Un ciocan găsit într-o mină din Anglia, vechi de vreo patru sute de milioane de ani. Are o compoziție ciudată, nu putea fi creat de industria noastră.

– Păi, vezi?

– Nu de industria actuală – a continuat Adrian fără să mă bage în seamă. Dar poate peste câteva zeci sau sute de ani exact asta va fi compoziția metalului folosit la fabricarea cleștilor și ciocanelor. Prin America, într-o rocă veche de sute de milioane de ani au fost găsite resturi ce păreau să fi aparținut unui obiect care producea scânteie, o brichetă sau o bujie. Într-o gresie veche de aproape două sute de milioane de ani s-a descoperit un clopot. Tot în Anglia, dintr-un bloc de cărbune, a apărut un lănțișor de aur. În Africa de Sud au fost găsite sute de bile asemănătoare celor de rulment. Unele, incizate. Vârsta probabilă: două miliarde opt sute de milioane de de ani. E o listă întreagă.

– Unele puteau fi aduse de extratereștri – am insistat. Au trecut pe aici și au plecat.

– Și celelalte?

– Alte civilizații umane. Poate au evoluat și alte ființe aidoma nouă care au dispărut, s-au distrus. Mă rog, nu oameni. Reptilieni, sau ce naiba or fi fost.

– Ar fi ciudat.

– De ce?

– Pentru că…

S-a oprit să-și aleagă cuvintele.

– Mai sunt și scheletele. Oase umane descoperite la adâncimi imposibile. Cranii de om modern descoperite în Germania, prin secolul nouăsprezece. Vechime: douăsprezece milioane de ani. Oase umane prinse în cuarț, în Nevada. Vechime: o sută optzeci de milioane de ani. Craniu uman  și oase umane găsite în Pennsylvania într-un strat ce datează de două sute optzeci de milioane de ani. Amprente de pași omenești printre amprente de dinozaur. Și altele, multe altele. Toate astea nu aparțin unei singure perioade, unui singur moment istoric. Sunt împrăștiate peste tot de-a lungul timpului, de-a lungul ultimelor cinci sute de milioane de ani. Poate chiar mai mult, cine știe, dacă ne gândim la bilele alea din Africa. Astăzi, asemenea descoperiri sunt puse la index sau distruse pur și simplu, pentru că nu se încadrează în istoria oficială a lumii. Pot fi multe despre care nu aflăm nimic. Dar și cele care se cunosc sunt suficiente. E ca și când omul a tot apărut pe pământ, odată la două-trei milioane de ani; a lăsat ceva urme și a dispărut. Și nici măcar urme importante. Ar trebui să găsim și altceva decât mărunțișuri dacă ar fi vorba despre civilizații întregi. Ca să nu mai vorbim de faptul că unele dintre obiectele descoperite par să genereze în privitor imagini ciudate. Ca și când ar putea lega între ele perioade istorice depărtate…

– Am citit undeva – mi-am amintit – că o șină de tren lăsată la aer se transformă în praf de rugină în șase mii de ani. Așa că nu te aștepta să rămână mare lucru după o civilizație.

– Artefactele pot fi acoperite de cenuși vulcanice sau alte fenomene naturale și conservate acolo. Nu se degradează dacă rămân izolate de exterior. Și mai e ceva: omul exploatează resursele Terrei, iar petrolul și cărbunele nu se refac în doar câteva milioane de ani. Totuși, noi am găsit zăcămintele intacte. Scoatem antracit vechi de trei sau patru sute de milioane de ani, golim zăcăminte metalifere formate pe vremea dinozaurilor și pungi de petrol formate dracu’ știe când. Dacă au trăit pe-aici alte civilizații ar fi trebuit să nu mai găsim nimic din toate astea. Și să descoperim în schimb urme de exploatare sistematică.

– Deci – am zâmbit – tot de extratereștri e vorba.

– Imposibil. Extratereștrii nu ar fi mers desculți în urma turmelor de iguanodoni și n-ar fi vânat cu săgeți de fier sau aramă. Iar scheletele găsite sunt ale unor oameni moderni. Acei oameni, când trăiau, arătau exact ca și noi.

– Atunci?

– Nu știu. Nu înțeleg nimic. Cine să înțeleagă?

Și-a privit ceasul.

– E cam târziu, mâine am multă treabă.

– Ce ceas e ăla? – am întrebat. Nu te-am mai văzut cu el.

– L-am luat din Turcia, nu-i mare lucru de capul lui, doar că are carcasa de aur. Paisprezece carate. A vrut nevastă-mea, eu le prefer pe cele electronice. Astea, mecanice, mi se par primitive și inexacte. Ei, mergem?

– Dă-mi-l puțin să-l văd.

Era, totuși, un ceas drăguț, iar pe spate avea gravate literele A și M.

– Ce înseamnă?

– A, nu știu. Dar s-au potrivit pe numele noastre. A de la Adrian și M de la Maria.

– Poate a inventat cineva mașina timpului. Ce-ar fi să-l cauți pe individ?

– He, he! O să-l caut.

Ne-am despărțit râzând și nu ne-am mai văzut vreo trei săptămâni. Apoi, într-o seară, ne-am întâlnit pe o stradă lăturalnică.

– Să stăm undeva, vreau să vorbim – mi-a zis.

Am fost de acord, nu mă grăbeam cine știe ce. Am descoperit în apropiere o mică terasă și am comandat câte-o cafea.

– Ce mai faci? Credeam că o să mă mai suni.

– O, – a răspuns – nici n-am prea stat prin oraș. Am fost în munți, trebuie să cartografiem niște zăcăminte. Treabă de rutină, dar locurile mi-au plăcut foarte mult. Și oamenii au fost de treabă. Ții minte ce-am discutat ultima dată?

– Firește – am râs. Despre descoperiri imposibile.

– Am găsit ceva. E de pe un site, l-am printat.

A scos din buzunare câteva file și mi le-a întins. Am citit:

”În fiecare an sute de oameni dispar în mod misterios. Nu vorbim despre cei a căror dispariție se încheie de multe ori cu o anchetă și un proces, ci de acele dispariții care se petrec în fața unuia sau mai multor martori care declară apoi că persoana în cauză s-a ”șters”, pur și simplu, din realitate. Pare incredibil dar uneori nu dispare doar o persoană, ci un grup întreg. Asemenea întâmplări bizare, cum a fost dispariția unui regiment într-o ceață bizară pe o colină din Turcia – caz binecunoscut, petrecut la începutul secolului nouăsprezece și pe care vi-l vom prezenta ceva mai jos – fac deliciul amatorilor de senzațional. De la avioanele și vapoarele pierdute în Triunghiul Bermudelor până la ștergerea din realitate a vreunui individ care-și plimba câinele prin parc, toate țin să sfideze orice explicație rațională”.

I-am înapoiat hârtiile.

– Și?

– N-ai terminat de citit.

– Palavre. Cum poți să dispari, așa, din realitate? Și unde au dispărut, într-un univers paralel?

– Eu cred – a zis grav Adrian – că au dispărut în timp.

– Unde, în timp?

– În trecut sau în viitor.

– E posibil – am zis doar așa, să nu-l contrazic. E posibil.

– Mai cred – a continuat – că toată această civilizație a noastră modifică într-un fel structura timpului. Poate conștiința, când numărul persoanelor conștiente trece de un anumit prag critic, schimbă ceva, probabilistic. Modificăm, local, parametrii realității. Până la urmă, în timp și poate și în spațiu încep să apară breșe, fisuri, nu știu cum să le spun. Deodată, o persoană dispare din fața noastră îmbogățind uneori cu un artefact sau două rezultatele prospecțiunilor arheologice.

– Adică, urmele alea de care am vorbit ar fi…

– Urme ale unor reprezentanți ai civilizației noastre, azvârliți în timp. Sunt puțini, sunt rari. Aruncați în epoci diferite. Cei mai mulți mor acolo, singuri. Alteori, când ajung mai mulți într-un loc sau, mai bine zis, timp, se organizează. Dacă există și femei vor avea, o vreme, urmași care apoi se sălbăticesc treptat și dispar.

– Cred că ar fi ciudat să mă trezesc într-o dimineață în Jurasic – am zâmbit.

– O, mie mi-ar plăcea. Doar sunt geolog.

– Adică, așa, fără o cafeluță dimineața, fără televizor sau internet și fără gura beștelitoare a vecinei de la etajul trei? Mă scuzi, monșer! Nu m-aș adapta.

– He, he, din cât te cunosc, ai sfârși repede mâncat de vreo lighioană…

Am continuat discuția pe marginea unor subiecte banale. Înainte de-a ne despărți, la plecare, Adrian mi-a zis, râzând:

– Mă întorc în munți. Dacă dispar pe-acolo conform teoriilor mele, o să-ți trimit un semn!

– Mulțumesc, dar mai bine revino sănătos. Stai mult?

– O săptămână. Spune-i Ninei (asta era nevastă-mea) s-o mai sune și ea pe Maria, să-i țină de urât.

– O să-i transmit. Pa!

– La revedere.

A fost ultima dată când l-am văzut. Salvamontiștii i-au căutat trupul săptămâni întregi. Abia după patru luni autoritățile au confirmat descoperirea întâmplătoare a unor resturi umane pe fundul unui aven. Nimeni nu le-a analizat cu atenție și nimeni n-a cerut un test ADN. Toată lumea a considerat că nu pot fi decât rămășițele prietenului meu, mai ales că alături se afla, sfâșiat, rucsacul cu obiecte personale. Dosarul a fost clasat iar Maria a plâns mult și i-a încasat asigurarea de viață. De atunci m-am gândit de multe ori la el – și totdeauna cu tristețe.

Până azi.

Lenți mă privea fără să înțeleagă de ce tăceam atâta. Am respirat adânc, am golit paharul cu vin și-am zis agale:

– De când o fi piatra asta?

– Cam pe unde-am găsit-o eu, jos, în mină, inginerii ziceau că zăcământul se formase de vreo sută și mai bine de milioane de ani. Ei, ce zici?

– Ce să zic? Păstreaz-o. Cred că valorează mult. Dar ar trebui să o arăți tuturor. Fă-i poze, trimite-o-n lume pe internet.

– Nu-i așa? M-am gândit și eu. Să te uiți și pe spatele ceasului.

– Sunt două litere – am zis. A și M. Adrian și Maria.

– Poftim?

I-am spus povestea, apoi am concluzionat:

– Era un spirit aventuros. Mă bucur pentru el că n-a murit în avenul ăla.

– Adică, a plecat așa, în trecut? Chiar e ceasu’ lui? – se minună Lenți.

– Da. A promis, mai în glumă mai în serios că, dacă dispare, îmi va trimite o dovadă. Nu știu cum s-au potrivit lucrurile, dar a reușit.

– L-a ajutat Dumnezeu – a oftat Lenți. Ce-o face nevastă-mea, n-o fi terminat de gătit?

Se ridică, deschise ușa către bucătărie și se clătină orbit. M-am ridicat și eu și l-am ajuns din urmă privind peste umărul lui, neîncrezător, către ferigile uriașe ce creșteau una peste alta încercând fără speranță să atingă vârfurile însorite ale palmierilor și lepidodendronilor. Un zgomot, un hârșâit neplăcut m-a făcut să mă dau înapoi, după care o pereche de gheare dungate apucară gâtul gazdei mele care icni scurt și se trezi trasă afară. Am mai apucat să zăresc umbra monstruoasă a raptorului târându-și prada către inima pădurii și să simt toată camera trepidând zguduită de pașii unui animal gigantic care părea să se apropie de undeva, din stânga. ”Ca și când artefactele ar putea lega între ele perioade istorice depărtate” – mi-a sunat în urechi vocea prietenului meu.

Am trântit ușa.