Povestire SF – Sfârșitul Sardiniei

Publicat de Liviu Goga, 29 iunie 2015, 12:49 / actualizat: 30 ianuarie 2021, 11:46

Mircea Băduţ

                                                                          Sfârşitul Sardiniei

Da, făcea parte din imensa categorie de congeneri ce-şi respectă programul cu încrederea profundă că numai astfel se pot evita crizele – încredere degenerând uneori în adevărate religii pe acest Pământ hiperaglomerat. Totuşi, în seara precedentă Haal se lăsase atras, şi ţinut peste ora-limită, de un film documentar rulând pe unul din canalele TV mai non-conformiste, iar acum rezultatul i se arăta în toată grozăvia. Întârziase, se trezise mult după ce îşi făcuse datoria ceasul pe care acum îl privea fără nici un gând. Tulburat de acel film documentar, adormise cu greu, după ore de zvârcolire în care îşi simţise ca deraiat sistemul intern de termoreglare.

            „Ar trebui interzise astfel de chestii! Umblă după ele prin arhivele mileniului trecut în loc să-şi vadă de treabă… Ar trebui clasificat ‘ilegal’ orice lucru perturbator de echilibru! Fiind el un atât de fragil echilibru… Dar cum altfel ar putea să fie echilibrul unei populaţii depăşind probabil treizeci de miliarde!?”

Îşi aduse aminte că de când se ridicase din pat (de fapt pe marginea patului, pentru că încă nu-şi adunase voinţa să-l părăsească) privea ceasul.

            „De paisprezece minute am pierdut tunelul! Iar să scot acum aerolevul să merg la Institut ar însemna sinucidere. Una aproape insignifiantă pe lângă respectiva perturbare de trafic. Pertubare ce – ferească Hazardul! – poate chiar urni o criză metropolitană. Voi cere un tunel cu prioritate, dar o să primesc unul de-abia pe la zece-unşpe, şi numai dacă reuşesc să ‘inventez’ niscaiva prioritate!”

Ceasul, imens cât o palmă, cu arhaice limbi indicatoare – afişând un anacronism capabil să inducă aversiune omului modern –, era cadou de la Rona.

            „Ce bine era cu Rona aici! Va mai fi trăind?”

Rona îl părăsise de aproape un an. Acea iubire îl fascinase pe Haal: ştia că o pasiune prea intensă poate fi sursă de aberaţii şi dezechilibru, dar pur şi simplu o acceptase încântat de slăbiciunea lui, şi un pic amuzat de abatere. La început romantismul Ronei se arătase ca o tendinţă spre evadare din normă. Numai că, treptat, acel romantism şăgalnic a deviat într-o alergie la zgomot, la comunitate, la agitaţie. Alergie la oameni.

În urmă cu un an Rona se înscrisese – fără să-l consulte – în echipajul unei nave de colonizare a spaţiului extraterestru. „Naivi sinucigaşi!” spunea mai apoi Haal, fără patimă. Bănuia cât de evazive, cât de puţin pregătite erau acele expediţii. Despre care în general nu se mai auzea nimic după plecare. Şi tot plecau – câte una la trei-patru ani – de câteva decenii bune. Problema suprapopulării Terrei îi presa aşa de rău încât pământeni nu aveau răgazul să conceapă soluţii cu coeficient de siguranţă peste 10%. Şi cu cât populaţia creştea cu atât procentul avea tendinţa să scadă.

            „Un ceas prost! Nici nu a stins aseară televizorul când eu am depăşit ora de culcare, nici nu a pus de dimineaţă duşul pe mine! Şi pe deasupra secundarul mai sare şi din secundă în secundă, ca şi când timpul s-ar comprima în secunda aia ca să-l aştepte pe el!”

Se ridică şi se apropie de consolă ca să-şi refacă programul zilei.

***

Haal avea dreptate în presupunerea că populaţia este mai numeroasă decât spuneau statisticile. Cum dreptate aveau şi statisticile să ascundă adevărul, spre a-i menaja pe locuitorii planetei.

Problema devenise acută încă din prima parte a mileniului (deşi pe-atunci accentul era mai degrabă pe finitudinea resurselor), însă soluţiile fie erau fanteziste – ce putea însemna prin anul 2100 colonizarea spaţiului!? –, fie provocau reacţii sociale aberante – reformele eugenice şi proliferarea sectelor o dovediseră.

Secolele de convieţuire cu ameninţarea impuseseră cumva o atitudine în mentalul societăţii: oamenii se căzneau să-şi ordoneze viaţa şi să menţină un oarece echilibru. Iar câţiva dintre ei chiar se ocupau profesionalmente de problemă.

***

Mega-institutul de cercetări cuprindea, la rândul lui, o mulţime de institute, iar cel unde lucra Haal se ocupa cu cercetări cuantice. Doar că el, în forul interior, îşi reproşa deseori că nu face mare lucru. Pe traseu abandonase ideile ce îl menţinuseră „viu” în timpul studiilor universitare: nu se dovediseră soluţiile visate, chiar dacă o parte figurau în fişierele planetare de invenţii. Fişiere despre care Haal spunea că devin tot mai superflue în agitaţia actuală din cercetare, şi că „numai Ideea (cu i mare!) ar merita!”. Or, se părea că acea Idee mântuitoare se estompează proporţional cu eforturile omenirii de a o contura.

            „Poate tocmai de-aia! Cu cât e mai multă forfotă, cu atât e mai greu de cristalizat ceva! Un alt corolar Heisenberg.”

Avea dreptate, n-avea, nu se ştie; însă oamenii erau tot mai obsedaţi de supraaglomerarea planetei. Şi poate că numai instinctul de conservare îi împiedica pe cei mai mulţi dintre ei să-şi lase obsesiile să ia forme aberante.

***

Ajunse la institut, fără încurcături de trafic, pe la doisprezece. Şeful de lucrare îi simţise lipsa, şi Haal fu aproape imediat interpelat:

– Ţi-ai rezolvat simplificările?

Îşi aminti că de o săptămînă încerca să găsească o relaţie de recurenţă acestor simplificări. Chiar ajunsese să creadă că mezonii nu-s atât de fraieri încât să-şi simplifice transcendenţa printr-un mecanism formalizabil. Dar asta nu-l împiedicase să-şi ia lucrarea acasă, şi poate – dacă n-ar fi fost filmul documentar despre un Pămînt cu numai şase miliarde de locuitori, pe jumătate ca o junglă verde, incredibilă – i-ar fi dat totuşi de cap.

– Nu, nu am găsit formula! Dar sper să nu intru în criză de timp.

Dăduse drumul acestei ironii fără să vrea. Dar o şi lipsise de vreun ton ironic.

Expresia feţei şefului se schimbă brusc, de parcă îi uitase brusc pe cei din jur şi gândurile i-ar fi scăpat în sine. Vru să zică ceva, dar se retrase mimând renunţarea.

Cei rămaşi făcuseră ochii mari şi se priviră ca nişte copii speriaţi de faptul că şeful i-a menajat nevoind să mai spună că „tot ne agităm noi degeaba!”.

Însă, spre seară, acelaşi şef reveni lângă Haal şi – având pe chip o expresie paradoxală de ocupare-împăcare, adică o mină ce sugera că în locul unei depresii fără soluţie este preferabilă o agitaţie fără soluţie – îi dădu o idee atât de neaşteptată, încât Haal avu brusc senzaţia că da, aceasta ar putea fi rezolvarea simplificărilor. Îşi luă din nou lucrarea acasă.

***

Pe platforma de aeroleve, în aşteptarea propriului aparat, Haal se surprinse poposind cu privirea pe formele feminine al unei colege. Şi rămase aşa până când auzi lângă el declicul automatului. Se urcă şi porni în timp util, fără risipă de mişcări, cu o eficienţă intrată de mult în reflex. Aşa încât putu să se mire că o privise pe femeie fără urmă de patimă, dar clasă subiectul cu întrebarea pur retorică dacă faptul este pentru el normal sau aberant. Soiul de dilemă la modă.

***

Creşterea excesivă a populaţiei – cu infinitatea de probleme şi implicaţii – a făcut să apară în timp numeroase devieri de la normalitate. O normalitate încă referită la vremuri tot mai apuse pentru pămînteni, vremuri în care verdele nu apărea doar în pigmenţii sintetici. Iar acel lucru însemna viaţă. Poate un pic altfel de cât o înţelegeau după sute de ani.

***

În acea seară Haal derulase studiul cu ideea de la şef, şi într-adevăr mersese. Avea să mai lucreze câteva zile şi apoi se va putea apuca de altă lucrare. Poate şi mai inutilă.

***

            „Probabil că este numai o senzaţie, îşi spuse el de-abia trezit într-o dimineaţă după ce primise noua lucrare. Suntem noi ca nişte furnici îndeplinind funcţiuni mărunte, dar poate că ele se integrează în programe ample, adevărate, care să justifice fiinţarea Institutului. Ar putea fi părţile unei mari idei. De ce nu chiar Marea Idee!?”

Îşi regăsi lesne echilibrul, privind la ceas. Ceasul lui mare ce îi toca timpul în feli de câte o secundă.

            „Hm! Nu e nevoie să fii doctor în ştiinţă ca să spui că timpul are totuşi repartiţie continuă! O să-mi cumpăr alt ceas, sau poate-mi alcătuiesc eu unul după mofturile mele! Unul care să nu-mi mai amintească de Rona, de ochii ei irizaţi, de părul ei lung, de pielea radiind căldură… Hm!”

***

Câteva săptămâni nu-şi mai luă lucrările acasă şi avu răgazul să conceapă un ceas aproape aşa cum dorea. Automatul rezultat – în afară de faptul că indica cu sincronizare atomică timpul şi că furniza notificări în succesiuni programabile, racordate până şi cu timpul biologic al lui Haal – îngăduia selectarea, după priorităţi reglabile, a informaţiilor de la toate sursele conectate.

Doar că, nu mult după materializare, ceasul căzu brusc în dizgraţie, Haal tînjind parcă după cel vechi. Poate tocmai pentru că acela era de la Rona.

            „Nu de-asta, ci mai degrabă pentru că m-a slujit doi ani. Chiar dacă arăta aşa antic, aveam încredere în el. Şi iată că suntem totuşi o civilizaţie tînără, de vreme ce argumentele emoţionale sunt încă mai puternice decât cele raţionale!”

Subiectul se dorea abandonat cu această ironie, urmând ca obişnuinţa să rezolve problema.

            „Viaţa ne este prea încărcată ca să ne mai lamentăm de lucruri mărunte.”

***

Haal îşi accepta diluţia în freamătul cotidian, însă era tot mai puţin convins de importanţa acestuia, supunându-i-se conservativ, ca în aşteptarea unui speranţe subconştiente. „O speranţă care ne pândeşte dinspre viitor.”

Multe zile îşi surprinse gândurile – în clipe când acestea i se pierdeau difuze – revenind asupra ceasului cel vechi.

Aşa că, într-o bună zi – adică numai bună de suprimat potenţiale simptome psihice – Haal recuperă obiectul în cauză. Îl puse pe biroul de lucru, se aşeză în faţa lui, şi îl privi timp îndelungat, sperând să ajungă să-şi dispreţuiască starea. Însă terapia deveni superfluă când – după ce privise suficient deplasarea pas-cu-pas a secundarului şi-şi imaginase fel-de-fel de chestii pe seama acesteia – dintre gândurile puerile unul prinse a se umfla brusc, încât Haal avu chiar o tresărire de retragere din faţa ceasului. Un gând pe care-l simţi dintr-o dată că ar putea fi Marea Idee.

            „O secundă aici şi una acolo este ceva posibil pentru materie. Dar dacă ar deveni posibilă şi reciproca: o entitate fiinţează o secundă şi alta în următoarea, dar în acelaşi loc?”

Haal începu să tremure uşor, însă lucrul acesta nu-l împiedică să raţioneze mai departe.

            „Dacă într-adevăr Cunoaşterea a acumulat suficient pentru a face posibil acest lucru, atunci aceasta este IDEEA!”

Simţind că trebuie să se apuce imediat de lucru îşi întrerupse orice cugetare colaterală. După ce îşi mai clarifică ideile, redactă un referat de iniţiere a unui proiect la Institut.

Se culcă devreme în acea seară, zicându-şi că oricum emoţia îl va lăsa să adoarmă doar spre ziuă. Însă reacţiile organismului nu mai erau cele ştiute: adormi aproape imediat – împăcat că ar putea găsi izbăvirea globală – şi se trezi cu o oră înainte de a-l deştepta automatul.

Se ridică hotărît de parcă ideea de a se apuca de lucru îi pătrunsese şi în subconştient. Doar că starea de vioiciune i se mai diluă când citi referatul: parcă nu era la înălţimea ideii. Hotărî totuşi să nu-l dicteze în altă formă („că doar nu-i declaraţie politică, ci document pentru oameni de ştiinţă”) şi plecă la institut conducându-şi neatent aerolevul.

Al doilea lucru pe care-l făcu după ce ajunse fu să predea referatul. Apoi uită de acesta fiind preocupat să definească o abordare de pornire pentru ideea lui. Găsi câte ceva în terminalul de bibliotecă – asta îl bucură, îl absorbi şi îl făcu să ignore mişcarea din jur. Însă nici chiar ceilalţi, care o observaseră, nu şi-ar fi putut explica de ce au fost chemaţi brusc şefii de lucrări.

După încă o oră se întîmplă o chestie care îi uimi pe mulţi. Pe intrarea dinspre dispecerat venea zorit un grup de persoane importante, foarte pătrunse de gravitatea momentului. Haal observă această elită numai când ea ajunse lângă biroul său, fapt simultan cu apelul interfonului. Îşi ridică ochii de pe consolă şi câteva clipe nu făcu nici un gest. Apelul interfonului continua parcă şi mai înfierbântat, împiedicându-i pe cei din grupul sosit să-şi găsească formularea. Haal aproape că zîmbi sesizând încordarea clipei, îşi dădu brusc seama că se simte bine. Se ridică adresându-se celor din faţa sa:

– Să mergem!

Imediat se puseră în mişcare şi abia după ce părăsiră sala aici liniştea fu brusc înlocuită de zumzetul celor rămaşi, care se consultau reciproc să afle ce naiba se întâmplă.

Folosindu-se de proprietăţile rezonante ale unor particule elementare, Haal reuşi să demonstreze numai în câteva minute şi în faţa unei asistenţe formate din cercetători de mâna-întâi că există probabilitatea obţinerii interferenţei timp-materie. Iar faptul că aceasta ar putea fi o soluţie pentru hiper-aglomerarea planetei îl arătă în mai puţin de un minut.

Urmară apoi dezbateri administrative, la care Haal era doar întrebat, din când în când, de ce anume ar mai avea nevoie, lăsându-i-se restul timpului să se minuneze de starea sa. Se simţea ciudat: „ca un copil”, ar fi putut spune dacă nu ar fi fost şi senzaţia de putere şi libertate – pentru că, da, acum ar putea fi aşa cum visa în anii de studenţie, ar putea ajuta Pământul printr-o idee de-a lui.

Răspundea aproape mecanic, de parcă s-ar fi pregătit din-nainte, şi-i părea bine că senzaţiile, în loc să-l ameţească, îi scânteiau luciditatea.

Înspre încheiere i se aduse la cunoştinţă laboratoarele şi resursele materiale puse la dispoziţie. Apoi se citi o listă cu nume de cercetători dintre cei mai cercetători, şi Haal se surprinse căzând în reverie pentru că erau majoritatea savanţi cu faimă, pe care îi dorise ca mentori cândva. I se spuse că tot acest colectiv îi aşteaptă însărcinările începând chiar de astăzi. Atunci se miră că este dintr-o dată obosit, că doar până atunci avusese senzaţia că lui i se adresează prezidiul, ori o astfel de grozăvie…

Nu-şi reveni decât după ce plecară marii şefi şi se trezi înconjurat de cei nominalizaţi anterior. Dar îşi reveni atât de bine încât brusc începu să debiteze direcţiile pe care vor porni. Spre final se surprinse chiar puţin despotic, şi lucrul acesta îl amuză, ca dealtfel şi pe o parte dintre savanţii veterani, care-l priveau cu îngăduinţă dar şi cu sclipiri de preţuire.

– Şi ar mai fi nevoie de determinari pentru frecvenţele de rezonanţă ale particulelor în tranziţii subcuantice.

– De ce? că doar astfel de date există pe undeva!

– Probail că da, însă determinările ar fi mai precise decât cele de acum o sută de ani, plus faptul că activarea tehnologiei de laborator ne v-a introduce mai firesc în problema rezonanţei.

În general Haal avea câte un răspuns la toate întrebările referitoare la probleme organizatorice, aşa că eventuala neîncredere a celor pe care îi coordona avea să se topească.

Şi se topi de tot, peste vreo trei săptămîni, când un experiment pe deplin repetabil dovedi posibilitatea interferenţei materie-timp.

Heptonii au fost, încă de acum un veac, primele particule atrase în fenomene oscilante intrinseci. Aşa că asupra acestora se îndreptase pentru început atenţia grupului. Se stabiliseră nivelele de energie subcuantică precum şi celelalte condiţii necesare aducerii acestor heptoni în starea de rezonanţă. Apoi se căutară metode pentru controlarea fazei oscilaţiilor şi pentru deplasarea spaţială a particulelor aflate în rezonanţă. Astfel au fost aduşi la rezonanţă doi heptoni şi asupra oscilaţiei unuia s-a acţionat încât să ajungă în opoziţie de fază cu oscilaţia celuilalt. Apoi – prin deplasări infime ale capcanelor de confiere cu forţe slabe – pariculele au fost apropiate şi conduse în chiar acelaşi punct din microspaţiu. Realizându-se astfel prima interferenţă materie-timp

***

Ce înseamnă rezonanţa? O proprietate, o caracteristică energetică a unor particule elementare de a trece periodic prin două stări alternante, una de regresie energetică – în mijlocul căreia particula practic nu există –, şi una de progresie – când ea ajunge să existe în toată splendoarea.

Pe exploatarea acestei rarisime proprietăţi se bazează ceea ce se va numi de acum ‘interferenţa materie-timp’. Printr-un aport de energie subcuantică se aduc două particule în stare de rezonanţă, iar după defazarea celor două oscilaţii particulele sunt apropiate pâna la coincidenţă. Astfel, în alternanţa regresivă a uneia dintre particule – alternanţă ce durează numai câteva femtosecunde – cealaltă îi va ocupa locul fiind în alternanţa progresivă. Şi invers, încontinuu, rezolvându-se astfel problema existenţei unei cantităţi duble de materie în acelaşi volum.

***

Prima realizare nu le atrase de la sine pe următoarele: cu cât particulele erau mai ‘grele’, cu atât se arătau mai puţin dispuse să colaboreze. Aşa încât oboseala se mai insinua uneori. Însă Haal nu era deloc singur, iar momentele lui de lipsă în inspiraţie se compensau aproape imediat de la ceilalţi, şi probabil acelaşi lucru se întîmpla cu fiecare din cei prinşi în joc.

Ultimele particule ce au putut fi aduse în starea de oscilanţă intrinsecă au fost miuonii. Însă ideea era de a determina toate particulele, fie ele uşoare sau grele, să intre în rezonanţă. Or, pentru cele grele procedeul stăpânit nu se mai aplica.

Unul dintre colaboaratorii tineri ai lui Haal – ajuns şi el la rezonanţă – propuse renunţarea la excitarea directă şi avu curajul să spună că la intrarea în oscilaţie a unei particule uşoare a observat tranziţii energetice la particulele mai grele din vecinătate. Sugerând că particula mai grea – în anumite condiţii cantitative şi calitative privitoare la energie – ar putea să intre în rezonanţă prin simpatie.

Termenul, omologat peste câteva zile, după confirmarea experimentală, a fost cel de „rezonanţă empatică intermediară”.

***

S-a ajuns la capitolul doi: rezonanţa atomilor. Fiind un complex de particule elementare, atomul trebuie excitat folosind un spectru discret de energii subcuantice, deci câte o undă de energie pentru activarea fiecărei componente, şi fără a compromite uniunea particulelor, ceea ce prefigura o provocare copleşitoare.

Punerea la punct a experimentului luă o jumătate de an, timp în care atât Haal cât şi ceilalţi din echipă îmbătrâniră şi întineriră de mai multe ori cu respectiva perioadă.

***

S-a pus apoi problema extinderii rezonanţei la molecule şi la compuşi chimici anorganici. Şi, după rezolvare, la structuri cristaline şi amorfe.

Între timp – pentru că mai trecuse, fără a fi observat, încă un an – echipa se triplă şi se mută într-un institut special, spre care priveau tot mai intens speranţele Lumii.

Urmară – în deschiderea penultimului capitol – experimente de interferenţă materie-timp cu compuşi organici.

După trecerea acestui pas fu pregătit următorul. Pentru că problema spaţiului se dorea rezolvată nu numai pentru materie neînsufleţită, începu cercetarea posibilităţii de a menţine viaţa într-o interferenţă materie-timp.

Primele încercări, asistate şi de institutele de biologie, fură pregătite în câteva luni şi avură ca obiectiv interferenţa a două insecte. Când tehnologia de interferare ajunse aproape completă, fizicienii trecură în rezervă, fiind rândul lor să-i asiste pe biologi.

Pentru a cerceta influenţa condiţiilor de interferenţă asupra metabolismului animal se iniţie o nouă serie de experimente, serie începând cu observarea ciclului de viaţă al efemeridelor. Acesta păru să crească, sub interferenţă, cu aproape o cincime, din cauza reducerilor arderilor spre fazele regresive. În plus, metabolismul efemeridelor se derulă complet şi în cazul urmaşilor născuţi în interferenţă.

***

Între timp ideea interferenţei materie-timp îşi arătase valoarea practică: multe depozite şi magazii fusesera aranjate în incinte duble capabile să interfereze, înjumătăţind astfel spaţiul ocupat.

Şi mai apoi – când se putu anunţa că interferenţa poate fi controlată şi pentru fiinţe vii – locuitorii planetei se lăsară pătrunşi de presimţirea viitorului echilibru, şi i se integrau firesc, în aşteptare.

***