Proză SF : Atenţie, se deschid uşile!

Publicat de Liviu Goga, 15 octombrie 2015, 22:39 / actualizat: 30 ianuarie 2021, 11:46

Viorel Pîrligras

Atenţie, se deschid uşile!

Deschise ochii. Se trezise brusc şi îi trebui câteva secunde pentru a realiza că e încă noapte. În întuneric, auzea de afară zgomotele înfundate ale vreunui vehicul nocturn. După alte câteva clipe, Flufy veni în goană din camera cealaltă, scheunând speriat, şi se repezi peste el, lovindu-l cu labele prin pătură.

– Pleacă, mă, dobitocule, lasă-mă-n pace! ţipă la el.

Flufy se ghemui lângă pat, dar nu plecă. Trepidaţiile începură imediat. Se ridică rapid în capul oaselor şi îl săltă pe căţel în braţele lui. Sub el, patul zvâcni scurt de câteva ori, apoi întreaga cameră începu să valseze. Câteva teancuri de cărţi se prăbuşiră cu zgomot. De dincolo, se auzeau sticle spărgându-se, iar uşa şifonierului se deschise larg, gemând. Auzi, de asemenea, uşi bufnite pe casa scărilor şi câteva ţipete răzleţe. Apoi, după un timp incert, legănarea lumii se potoli. Enache coborî temător din pat şi aprinse lumina. Era şase fără zece. În braţele lui, Flufy îl privea cu ochii mari, tremurând uşor. Îl mângâie liniştitor, îl puse jos şi începu să facă evaluarea urmărilor dezastrului din apartament. Deşi nu părea să fi fost mari pagube, avu mult de lucru în a pune lucrurile în ordine. Între timp, afară se luminase şi simţi deodată un gol în stomac. Bău o cafea făcută rapid, mestecă doi biscuiţi, apoi se îmbrăcă şi ieşi afară. Era ciudat de linişte printre blocuri, doar figuri speriate apărând fantomatic în autoturismele care circulau prudent pe alei.

Pe Ştefan cel Mare, se dumiri că nu fusese un cutremur chiar inofensiv. Căsca gura la o casă veche al cărei perete se năruise, lăsând vederii interiorul căptuşit cu mobilă din alt timp, când auzi pe cineva lângă el:

– Cică a fost de 6,2…

Se întoarse şi-l privi pe tipul nebărbierit care se holba şi el la casa avariată.

– Nu cred că a fost doar atât, îi răspunse Enache. De unde aţi aflat asta, că nici radioul, nici televizorul nu merg?

– Aşa vorbeau nişte vecini, spuse încet străinul, apoi schimbă tonul: Acolo se vede o mână?

Într-adevăr, de sub o grindă grea se zărea, prin moloz, ceva ce părea a fi un membru uman.

– Posibil. Aţi sunat la Salvare?

Străinul îl privi amuzat.

– Nu merg telefoanele. Nu vă băgaţi?

Enache clătină sceptic din cap şi îşi văzu de drum. Cam toată strada avusese de suferit. Dar era de aşteptat ca nişte case vechi de aproape un secol să fi cedat. Centrul se prezenta mai bine, pentru că avea clădiri relativ tinere. Clădirea prefecturii însă era năruită pe jumătate. Fără victime, probabil, pentru că fusese deja izolată de la cutremurul minor de săptămâna trecută, când aripa dreaptă cedase. O grămadă de oameni circula în tăcere pe străzi. Câţiva miliţieni alungau maşinile care opreau în zonă ca şoferii să caşte gura la distrugeri.

Enache îşi văzu şi el de drum. O luă pe lângă biblioteca judeţeană, apoi ajunse la firmă şi urcă cu teamă pe scara veche. Paradoxal, clădirea, aparent şubredă, nu avusese nimic. La secretariat, Liliana îl privi palidă.

– Necazuri mari? întrebă el. Nu l-am prins pe şefu’ la telefon, n-am semnal.

– Niciun telefon mobil nu are semnal, îi spuse. Probabil că releele sunt avariate.

– Şefu’?

– A plecat cu maşina la depozit, la Cernele, că nu ştia nimic de situaţia de acolo.

– A lăsat vorbă pentru mine, ceva?

– Nu.

– Bine, atunci nu mai pierd vremea pe aici. Poate trec mai târziu. Sau dau un telefon dacă vine semnalul.

Ieşi şi se îndreptă spre Dealul Spirii. Casa lui Florin nu părea afectată. Sună de trei ori şi aşteptă ceva până când acesta îi deschise.

– Ooooo, ce surpriză! Cu ce prilej avem plăcerea să vă vedem?

– Tu nu l-ai simţit, mă, sau erai beat? îl luă la rost Enache.

– Cum naiba să nu-l simt? N-ai vrea să ştii unde mă aflam în acel moment şi nu ţi-ai dori să treci prin ce-am trecut eu. Intră, să-ţi fac un ceai.

Enache intră confuz. Florin nu se omorâse prea mult cu ordinea după cutremur. Cioburi ceramice încă zăceau împrăştiate pe jos, patul nu era făcut, iar pe masă se lăţeau nişte ziare.

– Citeai ziarul? îi strigă spre bucătărie, unde acesta dispăruse să facă ceaiul.

– Păi ce să fac? Ce, tu ai net? îi răspunse Florin.

– Nici n-am deschis calculatorul.

– Îţi spun eu: n-ai. N-are tot oraşul. Au căzut antenele.

Enache se uită curios pe paginile de ziar. De când cu presa online, nu mai citise de multişor un ziar adevărat. Ia te uită, îşi zise, vor să-l reabiliteze pe Gheorghiu-Dej. Pe cine mai interesa acum cazul lui, după atâţia ani? Ce mai conta acum dacă a fost sau nu omul ruşilor? Demisionase în ’56, fusese condamnat în ’58, graţiat în ’66 de preşedintele Apostol şi murise în ’72. Din punctul lui de vedere, cazul era mort şi îngropat. La propriu şi la figurat.

– Cum te-a prins cutremurul? întrebă Florin, aducând o tavă cu ceaiul.

– Nu m-a prins, răspunse Enache. Mă trezisem deja cu vreo 40 de secunde înainte de a începe.

– Rahat, concluzionă Florin. Dacă te-ai fi trezit cu vreo jumătate de oră – o oră înainte, era ceva, dar 40 de secunde?! Uite ceaiul. Pune-ţi zahăr cât vrei şi bagă-mi o idee de proză, că trebuie să trimit ceva la concursul anual.

– Ce idee să-ţi dau? Tu eşti cel cu SF-ul, nu eu.

– Mai povesteşte-mi din ce visezi tu, că sunt multe idei acolo, în visurile tale.

Enache păru intrigat, în timp ce învârtea linguriţa în ceaşcă.

– Păi nu visez prea divers…

– Ei, nu?!

– Serios îţi spun. Visurile mele se petrec de regulă în acelaşi oraş, sunt locuri pe care acum, dacă aş putea, le-aş desena cu precizie. Văd, de asemenea, multe personaje pe care le cunosc doar în vis, pe care le-am întâlnit de mai multe ori acolo.

– Ce-mi spui tu seamănă foarte bine cu proza Blind-Dianei – Rochia de înger. Şi acolo…

– Care Blind-Diana? îl întrerupse Enache.

– Blandiana, mă. Ana Blandiana. Aşa îi spun eu.

– Nu ştiam că a scris proză. Eu o ştiu de poetă.

– Cum, nu ştii că a scris proză? Păi, e mai cunoscută ca prozatoare decât ca poetă. E singurul român care a luat un Hugo. În ’83, pentru povestirea SF Proiecte de trecut. O distopie în care o nuntă întreagă este deportată în Bărăgan de o dictatură aflată la putere. Începe apoi o luptă de supravieţuire într-un fel de comună primitivă în care boabele de grâu din părul miresei sunt germenii viitoarelor culturi. Mă mir că n-o ştii, că tu eşti băiat citit.

– Da, mă, dar eu nu citesc SF-uri.

– Da, ştiu, tu citeşti John Stay-back, Marguerite Your-scenario… Hai, spune-mi de visurile tale.

Enache zâmbi.

– Visurile mele se cam cramponează de la o vreme în faţa unei porţi închise, la marginea oraşului, la care ajung, indiferent în ce direcţie aş lua-o prin străduţele înguste. Ajung acolo şi nu ştiu ce se află în spatele ei, dar nici nu-mi doresc într-atât încât să am curajul s-o deschid. Culmea e că am imaginea porţii ca şi cum aş privi dinspre ea spre mine, văzându-mă şi văzând cefele unor personaje care sunt strânse la poartă şi care se uită spre personajul meu, iar eu le cunosc şi ştiu că ele aşteaptă ca eu să iau o decizie. În acel moment, mă trezesc, inevitabil.

– E clar, ai ajuns la o vârstă în care problemele personale se răsfrâng în simboluri onirice…

– Alooo, îl întrerupse Enache, eu îţi povestesc ca să-ţi dau idei, n-am venit la psihiatru…

– Da? Şi atunci cum să interpretez eu dilema ta în faţa porţii, la care stai ca un…?

– O interpretezi cum vrei, doar eşti scriitor. Poţi spune fie că mie, ca personaj, mi-era teamă să deschid poarta oraşului pentru ca ceva ameninţător să nu pătrundă înăuntru, fie că teama se referă la ieşirea mea din oraş.

– Bogate opţiuni, n-am ce zice… Pare o proză de Borges.

Enache sorbi lung din ceai.

– Uite, vezi, ăsta-i cusurul tău, vorba lui nenea Iancu, eu îţi povestesc visurile mele reale, iar tu mă iei cu ficţiuni marca Blandiana şi Borges.

– Neeee, interveni Florin, nu ştii că adjectivul „borgezian” defineşte concepţia despre viaţă ca „fiction”?

– Eu cred că ne pierdem în jocuri lingvistice în vreme ce afară se întâmplă sfârşitul lumii…

– Fii serios, a câta Apocalipsă din anul ăsta este aceasta? Că m-am plictisit să le mai număr…

– Şi mi se mai întâmplă ceva, şi de data asta nu mai e vorba de vis, dar se poate specula în prozele tale fantastice. Seara, la culcare, atunci când închid ochii, am impresia că văd toată camera, ca luminată. O văd chiar dacă îmi trag pătura peste cap, dar când deschid ochii totul este în întuneric. O vreme am crezut că este ecoul imaginii păstrate pe retină, apoi, în mai multe seri, am observat că sursa de lumină care îmi dă imaginea nu este dinspre fereastră, ci undeva deasupra capului meu, nu întotdeauna în acelaşi loc. Ba, la un moment dat, au existat şi două surse.

– Îngerii păzitori?

– Sau vestitori. Luminile astea apar de la un timp aproape în fiecare seară şi nu pot să nu le leg de ideea de Apocalipsă, când forţele Binelui se mobilizează împotriva Răului.

– Deci tu chiar crezi că va avea loc Apocalipsa?

– Nu cred nimic; încerc să-ţi dau idei de SF-uri din experienţa mea, iar tu faci pe inchizitorul! se supără Enache.

– Doar discutam, măăăă, de ce eşti atât de nervos?

Enache ridică din umeri.

– Nu ştiu, mă. Parcă n-am stare, parcă aştept să se întâmple ceva – rău sau bun –, nu-mi dau seama.

– Îţi dau o ţuică? propuse Florin. Calmează…

Enache râse.

– Ce-ţi veni? N-am mai băut de când eram cu…

Făcu o pauză şi privi pe fereastră.

– Hai, spune-i pe nume, îl îndemnă Florin. Ce, te mai afectează şi acum, după atâţia ani?

– Evident că mă afectează. Nu numai că a plecat, dar m-a lăsat şi cu javra aia!

– Cu Flufy?

Florin râse zgomotos. Mobilul sună salvator pentru Enache.

– Da, şefu’.

– Unde naiba eşti, Enache?

– Prin oraş, şefu’. N-am avut semnal până acum, cred că au căzut releele de la cutremur.

– Mă, tu parcă ai o verişoară pe la Gighera, unde avem noi depozitul de sud. Nu răspunde nimeni pe acolo, nici la primărie, nici la miliţie. Nu încerci s-o suni, să vezi ce dracu’ se întâmplă pe acolo? Gurile rele spun că ar fi fost o avarie nasoală la Centrala de la Kozlodui.

– Da, şefu’, îi dau un telefon şi te sun dacă o prind. Pa!

În timp ce căuta în memoria telefonului numărul Getei, îl informă pe Florin:

– I-auzi că centrala de la Kozlodui ar fi fost afectată grav de cutremur.

– Să fie sănătoşi! concluzionă mucalit amicul său. Bine că nu era la noi.

Enache sună îmdelung, dar nu răspunse nimeni. Căută iar în memorie şi făcu un nou apel.

– Salut, Mihnea! Mă, cică ar fi probleme mari la Gighera, din cauza cutremurului. Tu o prinsăşi pe maică-ta, acolo, că mie nu-mi răspunde?

– Să trăieşti, unchiule! Văzui că nu răspunde; acuma sunt în maşină şi mă duc acolo. Dacă e ceva, te sun.

Mihnea băgă telefonul în buzunar şi privi spre Florin.

– Hai că plec, că n-am stare, cum ţi-am zis. Te anunţ dacă aflu câte ceva.

– O, stai liniştit, că nu-i dracul atât de negru – cutremurul ăsta n-a fost atât de grav încât să pună jos o localitate ca Gighera. Pesemne că sunt alte probleme: mai mult ca sigur că au căzut comunicaţiile, îi replică amicul petrecându-l spre uşa de ieşire.

La două străzi de acolo, Enache descoperi că statuia Mareşalului, de la Ciupercă, căzuse ca retezată. Cizmele rămase drepte şi parte din pantalonii militari, bufanţi, din care ieşeau câteva fire de armătură, alcătuiau un spectacol grotesc.

Lucrare de tot rahatul, gândi Enache. Nici pe asta n-au făcut-o ca lumea. Telefonul îi sună iar.

– Da, Mihnea. Ajunsăşi?

– Nu, Enache. E zonă izolată de armată – au barat drumul după Ostroveni şi întorc pe toată lumea.

– Păi, ce se întâmplă acolo?

– Nu ştiu, că nu dau explicaţii, cică nu-s acreditaţi. dar am lăsat maşina parcată pe undeva şi am luat-o pe jos, m-am strecurat prin pădurea Zăval. Hai că te sun când ajung la Gighera, că văd că e semnal, nu-s probleme.

– Ok, ai grijă, Mihneo.

Ajunse din nou la serviciu, dar nu află noutăţi de la Liliana. Îşi comandă o cafea la expresorul de pe hol şi îl informă pe boss despre ce a aflat deocamdată. Când cafeaua fu gata, veni şi inginerul-şef de la firma vecină să-şi ia una.

– Să trăiţi, domnu’ Lascu. Aţi auzit de avaria de la Kozlodui?

– Noroc, Enache, îi răspunse acesta introducând moneda în automat. Am auzit, da. Se vorbeşte prin urbe, că oficial ăştia n-ar spune nimic.

– Şi poate fi atât de grav încât să fie afectat sudul judeţului nostru? La Gighera nu reuşim să prindem pe nimeni, iar armata a izolat zona.

Uruitul aparatului amână puţin răspunsul. Domnul Lascu îşi prelevă apoi tacticos paharul cu cafea şi amestecă uşor zahărul.

– N-are ce să se întâmple rău, Enache. Precum ştii, centrala de la Kozlodui e una de tip EEG, model canadian. E alimentată de activitatea onirică a salariaţilor bulgari. Hai să ne imaginăm ce s-ar fi putut întâmpla în urma cutremurului. Păi, ar fi căzut linia de alimentare, da? Deci centrala s-ar fi oprit, să zicem. Nimic rău, nu? Sau, să zicem că ar fi explodat vreun acumulator. Un efect pe o rază de câţiva metri, nu mai mult. De asta îi şi spune „centrală ecologică”, că nu prezintă pericol nici cât un aragaz pe butelie. Altele or fi problemele la Gighera…

Inginerul plecă agale, sorbind din cafeaua fierbinte. Enache o bău şi el, cu ochii pe geam pentru că de jos răsunau sirenele ambulanţelor – în sfârşit catadicseau să intervină! Nu ştia ce să facă, ar fi putut să-şi termine rapoartele de activitate pentru săptămânile trecute, dar n-avea chef deloc. Dacă ar fi ultima zi înaintea Apocalipsei, ai sta să-ţi termini hârţogăria? Aşa că decise să se plimbe prin centru, să vadă efectele cutremurului şi să simtă starea de spirit din oraş. Nu erau pagube majore, doar în centrul vechi, unde mai subzistaseră nişte magherniţe cu statut incert. Lumea era în general indiferentă şi montată pe problemele individuale. După un timp, îl sună iar Mihnea.

– Unchiule, e groasă. Am ajuns acasă la mama, dar n-am găsit pe nimeni. Hainele sunt pe scaun şi paturile nefăcute, papucii jos. Nu-i nimeni nici la vecini, nu-i nimeni în toată zona. Animalele fac gălăgie de foame. La Miliţie e închis, la cabinetul medical şi la primărie la fel. Mai caut şi te sun dacă aflu ceva.

– Bine, Mihnea. Sună-mă negreşit.

Formă apoi numrăul lui Florin.

– Ia spune-mi, maestre, crezi că centrala de la Kozlodui ar putea fi periculoasă?

– Evident, îi răspunse scurt acesta. De ce crezi că, în afara celor canadiene, e singura de acest tip de pe restul gogoloiului?

– Dar toată lumea zice că e ecologică…, făcu Enache pe avocatul diavolului.

– O fi, dar lumea discută că aceşti canadieni nu sunt tocmai oneşti, că la centralele lor s-au petrecut la un moment dat avarii cu consecinţe nasoale, pe care le ţin secrete.

– N-am auzit. De unde ştii? De pe net?

– Da, se vorbeşte pe anumite canale care nu sunt publice. De ce crezi că se plâng canadienii că au zone nepopulate şi vor să atragă emigranţi? Eu aş spune că au zone depopulate!

– Şi nu s-a sesizat nimeni că tipul ăsta de centrale nu e bun?

– Fii serios, Enache, unde există interes economic nu mai există onestitate. Şi altcineva cine să se sesizeze? Tu ai filtre la internet şi contra tezelor lui Lenin, darămite în cazuri unde sunt în joc miliarde de dolari?

– Fugi, mă, că nu ar mai fi făcut-o bulgarii dacă ar fi ştiut aşa ceva.

– Bine ai spus, râse Florin, „dacă ar fi ştiut aşa ceva”. Îţi dai seama că le-au dat-o la preţ mic, ca să-i momească, iar pentru bulgari a fost bună.

– Şi ce mai zic teoriile conspiraţioniste de pe net că fac avariile acestor centrale?

– Dispar oameni. Oraşe întregi… Şi se bănuieşte că e mâna guvernului canadian care ascunde victimele pentru a nu recunoaşte eşecul şi a nu crea panică.

– De ce ar muri atâţia indivizi dacă este totuşi o centrală de tip ecologic? Mi-a explicat un inginer că practic n-are ce să se întâmple rău.

– N-am spus că ar muri, se precipită Florin. Doar că dispar. Şi cică dispar cu precădere indivizii răi, cu probleme, de aia îi şi convine guvernului canadian. O selecţie aproape naturală dacă stăm să…

Vocea din receptor fluctuă de câteva ori şi apoi muri.

– Alo, Florin, nu te mai aud.

Închise şi formă din nou numărul de câteva ori, fără rezultat. Înjură în gând evaluând în ce măsură convorbirea fusese ascultată şi întreruptă. Aiurea, îşi zise, ar mai trebui o Românie ca să asculte toate telefoanele românilor. Porni nervos spre casă.

În dreptul blocului patrula madam Florea de la parter.

– Domnu’ Enache, cutremurul de astă-dimineaţă a făcut victime la noi.

– Da? se miră el cântărind rapid din ochi integritatea blocului. Cum aşa? Cine?

– Păi doamna Popescu de la unu. Toată ziua a mieunat pisica în casă.

– Mai are pisică? N-o omorâse acum câteva săptămâni că era bolnavă şi nu-i mai suporta miorlăielile?

Femeia dădu din mâini, încurcată.

– Asta e alta, domnu’ Enache. Şi-a luat alta. În mod sigur i s-a întâmplat ceva doamnei Popescu. N-a ieşit toată ziua din casă şi n-ar fi stat fără să-i dea să mănânce pisicii, că nu suportă gălăgia. Am şi sunat la uşă, dar n-a răspuns nimeni.

– O fi plecată, măi doamnă.

– Cum să plece fără pisică?! Nu vrei dumneata să dai un telefon la Miliţie?

– Şi ce să le spun? Să vină să spargă uşa? Doamnă, Miliţia apară doar cuceririle revoluţionare ale poporului, recită el enunţul pe care-l învăţase de la intrarea în UTC, nu este interesată de soarta cetăţeanului decât dacă el deranjează statul.

Salută din cap şi se îndreptă spre scară.

– Cică nici la alte blocuri n-a mai ieşit lumea din casă. La G3 a fost şi un incendiu, au venit pompierii şi n-au găsit pe nimeni în apartamentul ăla, turui repede madam Florea, încercând să pară convingătoare.

Enache dădu din umeri. Ce ar fi trebuit el să facă? Aşa cum nu era responsabil de scară, nu era nici primar.

– Să ştiţi că doamna Popescu e o persoană bună! strigă după el femeia.

Enache se opri, se întoarse şi o privi lung.

– Dumneavoastră sunteţi o persoană bună, doamnă Florea?

Ar fi vrut să completeze cu „Dar eu? Eu sunt o persoană bună?”, nu zise însă nimic, profită de stupefacţia vecinei pentru a urca repede scările.

Descuie yala, dar, înainte de a intra în casă ascultă atent liniştea de pe scară. Se uită câteva clipe la uşile vecinilor, apoi intră şi închise în urma lui. Flufy apăru în viteză şi îl asaltă cu entuziasm.

– Lasă-mă, mă, dracu-n pace! Ce te tot repezi aşa? Înnebunişi?

Se spălă şi deschise apoi o cutie cu pateu. Îi puse şi lui Flufy câteva crochete şi mâncară amândoi în tăcere. Mai încercă la telefon. Reţeaua funcţiona iar, dar Florin nu mai răspundea. Îşi sună şeful şi îl puse la curent cu situaţia de la Gighera. Nici acesta nu avea noutăţi. Afară se pornise un mic vântuleţ care umfla perdelele geamurilor deschise.

Deschise calculatorul. Din fericire, internetul funcţiona. Căută date despre centralele de tip EEG şi constată cu satisfacţie că cenzura nu instalase filtre şi pentru tipul ăsta de informaţie. Oricum, explicaţiile nu erau decât superficiale, susţinând ideea că exploatarea undelor cerebrale umane de tip alfa era o sursă nepoluantă şi eficientă de producere a energiei. În principiu, furnizorii erau persoane care, contra cost, acceptau ca undele alfa generate în somn să le fie preluate de o aparatură complexă, apoi amplificate şi transformate în impulsuri electrice la valori incredibile. Sute de mii de bulgari de pe malul drept al Dunării trăiau practic din aşa ceva, singura lor obligaţie fiind ca seara, înainte de culcare, să nu uite să-şi pună pe cap diadema cu colectorii. Plăţile către furnizori erau destul de mari, deoarece subiectul nu era încurajat să-şi găsească un second job, în ideea că persoanele sănătoase care nu se confruntă cu situaţii de stres au tendinţa să producă o intensă activitate cerebrală de tip alfa. Despre hibe, efecte colaterale nocive sau pericole nu se spunea nimic. Oricum, Enache se gândi că o persoană cu conştiinţa pătată nu poate să emită unde cerebrale de aceeaşi puritate cu cele ale unei conştiinţe nealterate în plan moral. În plus, erau avantajaţi, şi probabil mai bine plătiţi, cei care practicau meditaţia, yoga, practicile Zen sau alte activităţi de acest tip deoarece generau în activitatea cerebrală mari cantităţi de unde alfa. Bun. Ce s-ar fi întâmplat însă cu furnizorii „viciaţi” în contextul deselor cutremure? Avea vreo legătură dispariţia lor, şi nu doar a lor, cu capriciile scoarţei terestre? Să se manifeste apocaliptica Judecată de Apoi prin acest fel de împărţire a grâului de neghină? Puţin probabil, deoarece problema moralităţii era deja una prea dezbătută de-a lungul mileniilor în fel şi chip. Până unde se întinde răul şi unde se opreşte binele? Şi ce e rău şi ce e bine? Intră în aceeaşi balanţă un ucigaş care şi-a pătat mâinile cu sângele semenului, cu cel care a făcut acelaşi lucru în contextul apărării patriei, cu cel care a tăiat un animal de curte pentru a-şi hrăni familia sau cu cel care, involuntar, a strivit un gândac sau o furnică? Poate însă că miile de dispariţii nu înseamnă o acţiune punitivă. Nu cumva radiaţiile telurice generate de planetă amplificau nu doar undele cerebrale alfa, ci, prin aparatura de tip EEG, chiar visurile, printr-o ciudată relaţie? Iar efectul se simţea pe o rază mult mai mare decât asupra furnizorilor de energie cerebrală. O reacţie în lanţ, ca un tsunami de visuri, uriaş şi puternic. Ce porţi deschideau aceste visuri şi cui? Doar celor care „meritau”? S-ar explica astfel unde a dispărut civilizaţia mayaşă – un număr impresionant de 150 milioane de persoane – în doar câţiva ani? Care mayaşi, ca să judecăm drept, erau şi autorii sacrificiilor umane pe bandă dedicate Şarpelui cu pene. Din nou o problemă morală. Dar mayaşii nu posedau aparatură EEG… Sau drogurile, consumate în colectivităţi mari, suplineau stimularea onirică, generând acelaşi efect? Şi de ce dispariţiile nu afectează şi elementul animal? Sunt animalele mai etice decât contingentul lor uman? Sau visează ele oare mai puţin?

Enache se uită la ceas. Problema îl furase cu totul şi se făcuse deja unu noaptea. Întrebările îl obosiseră. Înainte de a închide calculatorul, în liniştea din jur se auzi semnalul intrării unui mail. Deschise căsuţa poştală electronică şi descoperi un mesaj de la Geta din Gighera. În mod ciudat, nu conţinea nimic şi, deşi Enache bănui a fi efectul unui spam, îl încercă un mic frison. Era ca şi cum femeia ar fi vrut să-i spună ceva de dincolo…

Îşi pregăti patul şi închise fereastra. La orizont, descărcări electrice răzleţe anunţau o apropiată furtună. Puse porţia de mâncare a lui Flufy în castronel, pentru dimineaţă, şi mai privi câteva clipe spre noaptea de afară. Apoi umplu până la refuz recipientul câinelui.

Se culcă.