Proză SF – De Sânziene

Publicat de Liviu Goga, 24 iunie 2015, 10:16 / actualizat: 30 ianuarie 2021, 11:46

                                                                                       Eugen Lenghel

Eugen Lenghel s-a născut în 1966 în București, unde a urmat cursurile CNSS – „Nicolae Bălcescu” și ale Facultatății de Cibernetică – ASE. Din anul 1986 a frecventat cenaclul studențesc „Solaris”, al cărui președinte va deveni în perioada 1988-1989. Primul text publicat a fost povestirea „Cutia roșie”, apărută în 1989 în Almanahul Anticipația 1990. În anii care au urmat, a mai publicat câteva povestiri, două dintre ele fiind incluse în numărul 6 al colecției „Clubul SF” (1990). În anul 1993, Eugen Lenghel și-a întrerupt activitatea scriitoricească, pe care avea să o reia abia în anul 2010. Începând din 2010 a participat la ședințele cenaclului ProspectArt și a devenit membru al Societății Române de Science Fiction și Fantasy (SRSFF). În 2011 a făcut parte din redacția Revistei SRSFF, de unde a plecat în 2012 pentru a deveni redactor-șef la o altă publicație online, Gazeta SF. Un an mai târziu a înființat propria revistă online, Ficțiuni.ro. În anul 2014 a publicat primul său volum, 9 Istorii reutilizate, conținând povestiri publicate în ultimii 25 de ani. Apoi a reunit o nouă serie de povestiri în volumul Numărătoare inversă.  (sursa: Wikipedia)

                                                                                         De Sânziene

Seara frumoasă de iunie scosese perechile la plimbare. Mai ales în Piaţa Sfatului, în jurul fântânii, unde fetele ţineau să se aşeze o clipă, şi să-şi răcorească degetele prin apa limpede. Mai nimeni nu dădea atenţie bărbatului subţiratic, cu ten măsliniu şi ochi întunecaţi. Stătea pur şi simplu pe ghizdul fântânii privind valurile stârnite de briza uşoară în apă.
Flora îl trăgea pe Marius, într-un moment de entuziasm, spre acelaşi loc de relaxare.
– Ştii… începu ea, oprind în sine continuarea. “Tatăl meu era vrăjitor” şopti ea fără să deschidă gura. Am un chef nebun să simt apa în mâini! continuă, fără schimbare de ritm.
– Da, orice vrei tu. Dar mă gândeam la o terasă…
– Toată ziua numai bere, îi întoarse ea replica, zâmbind uşor. “Tare-aş vrea să mai slăbeşti”, gândi. “Uite aşa, ca măsliniul de acolo.” Se uită furişat spre străinul care tocmai ridica mâna şi arunca o monedă în apa fântânii. Ea zâmbi şi mai tare. Nu ştia ce dorinţă avea bărbatul, dar din experienţa ei, fântâna nu ajuta pe mai nimeni. Altfel, demult Marius ar fi fost considerabil mai slab. Îşi furişă privirea spre cel care o ţinea de mână. Pasiv, se lăsa condus spre fântână, dar scruta cu privirea după o terasă apropiată, invidiind pe orice fiu al lui Adam cu o bere aburindă în mână.
Însă dorinţele ei puteau profita de alt ajutor. Îşi aranjă cosiţele blonde cu un gest rapid. Planurile erau făcute iar pauza de la fântână devenise doar o haltă în complotul pe care îl  pusese la punct în câteva secunde.
***
Se uită lung la cercurile făcute de apă, în jurul monedei pe care doar ce o aruncase. Spera ca fântâna să lucreze cu moneda vrăjită cumpărată de la ţigancă. Amintirea discuţiilor îi ardea creierul. Ezitase îndelung să apeleze la ţiganii, care în alte epoci l-ar fi omorât fără ezitare. Un ţaruş în inimă, şi scăpau lumea de un suflet păcătos.
Se strecurase printre căruţe neauzit, fără să-l miroasă nici câinii. Şi n imerise direct la coviltirul vrăjitoarei.
– Babă, scapă-mă de blestem. Vreau să fiu om ca toţi oamenii, spusese el cu ochii scăpărând şi vocea pe cât de umilă, pe atât de mustind de nerăbdare şi violenţă.
Baba se uită la el, pe sub salba de cocoşei ce acopereau baticul fin de lână roşie. Făcu un semn din picior şi din spatele unei lăzi antice se ivi un cap păros, cu doi ochi roşii, mârâind lacom.
– Acum putem vorbi. Te ştiu şi te ştie şi Fiară. Nu vreau să-ţi văd talentele ca să cunosc. Dar altminteri, eu nu pot sa te lepăd de povară. Poate numai dacă găseşti o fântână vrăjită în care s-arunci ăst ban. Dacă s-o îndura stăpânul cel mare, scapi, spuse ea dând la iveală o monedă bătută de vreme.
– Babă, mie îmi dai două monezi, dacă nu nimeresc din prima o fântână cu zici tu.
– Nu fătul meu, nu merge aşa. Eu îţi dau două că te văd fioros, dar să ştii că e cu ghinion. Baba râse în sine-şi.
O simţise atunci, ştia că-i spusese cu dreptate, dar unde era capcana nu avea habar.
***
Îşi trase mâinile din apă, parcă simţind un fior.
– Trebuie să merg până acasă.
– Vin cu tine, îi spuse Marius imediat.
– Nu e nevoie, stai aici la o bere până îmi iau ceva pe mine.
Marius încuviinţă fără prea multe griji. Casa ei era doar la doi paşi, în spatele Bisericii Negre.
– Te-aştept acolo, îi răspunse, arătând cu mâna spre terasa cea mai apropiată. Zvon de glasuri şi pahare răzbătea, pe lângă muzica destul de slabă. O petrecu o clipă din priviri, apoi se îndreptă spre mult sperata bere.
Flora se gândea la pălăria de vrăjitor şi la vesta uşoară de dantelă. Deja le identificase locul în apartament şi doar ce se despărţise de Marius. Întoarse capul din mers, spre fântână. Bărbatul smead era tot acolo. Pesemne aşteptând soarta.
***
Se răcorise. Prima bere dispăruse ca aruncată în deşert, iar a doua stătea pe masă în curs de evaporare. Relaxat, lăsat pe spate în scaunul confortabil, prinse vag silueta Florei în depărtare. Venise din partea opusă, ocolind Sfatul prin spate. Drumul ei trecea pe lângă Fântână. Nu-şi bătu capul cu de ce-uri. Îi era de-ajuns că se întorcea.
Ridică iar paharul oferind o mult aşteptată libaţie cerului gurii şi privi iar în jur. Se încruntă puţin. Flora era acolo, în mijlocul pieţei, lângă italianul acela oribil. În lumina slabă a felinarelor nu erau prea clare intenţiile celor doi. Flora oferea o pălărie. Găsise cumpărător pentru oribilitatea aceea de catifea neagră? Nu-şi dădea seama. Doar că italianul o pusese pe cap o clipă şi apoi i-o înmână Florei, cu gesturi de refuz. Apoi se aşeză la loc, pe marginea fântânii.
În timp ce se gândea la ce văzuse despicând toate variantele şi savurând berea, Flora ajunsese la terasă şi se aşeză lângă el.
– E bună berea aici? întrebă ea, nici pe jumate atât de curioasă pe cât părea.
Nu aşteptă răspunsul şi nici întrebările care sigur se năşteau în mintea lui. Luă paharul de pe masă şi cu o mișcare de ai fi zis că-l va sorbi pe tot, doar ce-şi umezi buzele în lichidul amărui şi neplăcut. Apoi, cu o voce plină de entuziasm:
– Imaginează-ţi ce am găsit căutând prin casă, iar mâinile-i, însoţind spusele, ridicară pălăria neagră ca o noapte fără lună, şi o puseră drept pe creştetul unui Marius lipsit de replică.
Bărbatul făcu un gest de refuz, târziu, dându-şi de pe cap obiectul straniu. Flora nu-i drumul nici-o clipă, şi recuperă pălăria imediat, ridicându-se în acelaşi timp de pe scaun.
– Ţi-am mai zis odată că nu-mi place, femeie. Altădată te-aş fi consumat pe tine, dar… Vorbele i se opriră subit. Foamea de sânge pe care o simţea adânc, în inimă dispăruse, iar declicul verbal îl făcea doar să râdă. Ridică paharul de pe masă, mirosind berea bună şi îi dădu peste cap conţinutul. Fata blondă alerga, depărtându-se de el. Probabil că o speriase.
Băgă mâna în buzunar şi simţi un portofel generos. Putea să mai discute câteva beri în seara asta. Făcu un gest scurt în aer şi apoi spre masă, fără grijă că nu ar fi fost observat. Scăpase de blestem. Nu mai era vampir.
***
Deşi molcom şi lent în mişcări, Marius nu era deloc prost. Se trezise brusc pe marginea Fântânii cu mâinile sprijinite de piatră. El încă avea memoria berii atingându-i papilele iar mâinile erau mai obişnuite cu răceala paharului. Îşi privi hainele, chipul în oglinda apei, terasa de unde Flora tocmai se depărta…
Inima-i bătea neobişnuit de repede accelerându-i gândurile şi o sete cumplită îl cuprinse. Începu să caute indicii. În buzunare, o cheie pe care o ignoră neştiind la ce i-ar folosi, câteva bancnote, şi o monedă mică bătută, tocită de veacuri, în buzunarul de la piept. Nu era cel mai potrivit loc pentru un ban. O puse în buzunarul de la pantaloni, singură, probabil bunul cel mai de preţ.
Flora era la doi-trei paşi. Fără intenţie, trecu limba peste dinţi, controlându-i ca de obicei, când se apropia o fată de el.  Cei doi canini ascuţiţi, imenşi, îl şocară. Erau ai lui. Se uita la Flora, la gâtul ei, putea vedea sângele pulsând-i în carotide. Vru să fugă, dar ea fu mai rapidă.
I se aruncă în braţe, nestăpânită, sigură că Marius al ei avea alt trup, suplu şi acrobatic. Nu bănui nimic simţindu-i buzele pe gât, iar zgârietura uşoară a dinţilor o luă drept joacă. Marius se retrăsese, tremurând. Privea perlele roşii născânde pe gâtul ei alb, încadrat de şuviţe de un blond ireal. O prinse de umeri, imobilizându-i braţele.
– Fugi, îi zise el. Fugi!
O ridică în picioare, şi el fiind în aceeaşi postură. Se mai uită o clipă, extinsă cât un veac. Voinţa lui se zbătea împotrivindu-se instinctului, apoi, ca un vânt de furtună, alergă spre Biserica Neagră şi dispăru.
Flora era îngrozită. Îşi dădea seama că făcuse cea mai mare greşeală. Gâtul o ustura într-o parte. Duse mâna şi simţi umezeala. Era suficientă lumină şi sângele avea o textură inconfundabilă. Fără să-şi dea seama, scăpă pălăria din mână, îndreptându-se încet spre casă.
***
Cerul începu să-şi schimbe culoarea. Stelele dispăreau, rând pe rând, camuflate de strălucirea crescândă a Soarelui.
Vampirul ieşi din întunericul gros al firidelor din jurul Bisericii Negre. Se prelinse pe lângă ziduri, folosind toate umbrele. Se strecură în Piaţa Sfatului, înainte ca măturătorii să-şi facă apariţia. Era doar o figură întârziată, la o bere în plus. Ajunse lângă fântână, începând s-o ocolească, fără un scop anume. Trebuia să stea acolo, să pândească momentul.  Văzu pălăria şi o puse pe cap. Bună pentru camuflaj. Îi ferea ochii de lumină şi de privirile curioase ale altor ochi ce nu vor întârzia să apară. Soarele începu să sclipească de la înălţimea turnurilor şi acoperişurilor mai înalte. Se trase în umbra cea mai apropiată de fântână. Băgă mâna în buzunar şi strânse moneda în pumn.
Nu crezuse niciodată în magie. Până în seara precedentă, când viaţa i se schimbase. Mai avea o şansă şi spera să funcţioneze. Îşi punea viaţa în joc, pariind că magia funcţiona la fel de repetabil precum orice tehnologie cunoscută de el.
Soarele aproape că gonise întunericul din jurul Fântânii. Scoase mâna din buzunar, ridică moneda în faţă ochilor:
– Îmi vreau corpul înapoi, gândi el cu hotărâre.
Şi, aruncând moneda în apă, se aruncă pe sine în soare, arzând.
***
Căldura îl trezi. Stătea rezemat de zidăria umedă a unei case. Puţea şi era indescriptibil de murdar. Îl durea capul, dar măcar era capul propriu. Deşi avea ceva gust de sânge în gură, toţi dinţii erau normali. Buza de jos părea puţin spartă. Marius îşi controlă buzunarele. Surprinzător, nu-i lipsea nimic. Nici chei, nici portofel.
Se ridică cu greu, mahmur cât se poate, dar vesel. Lumea era, totuşi, plină de magie.