Proză SF – John & John

Publicat de Liviu Goga, 11 iunie 2015, 11:07 / actualizat: 30 ianuarie 2021, 11:46

                                                                                    John & John

Mircea Liviu Goga

John s-a dus la prietenul lui cel mai bun, Thomas – așa îl considera pe-atunci – și i-a spus:

– Thomas, de ce naiba tot zici că suntem extratereștri?

Thomas a aşteptat câteva clipe, apoi și-a luat avânt:

– Pentru că avem gene de acest fel. Uită-te la fenomenele paranormale. Animalelor nu li se-ntâmplă asta. Peste trei mii de oameni în lume nu mănâncă nimic. E normal să poți să te hrănești cu prana, sau mai știu eu ce?

– Atunci – l-a zgândărit John – de ce nu ne aducem aminte? Ai pretenția că există vieți anterioare și că ni le putem aminti sub hipnoză. De ce nu și-a adus aminte nimeni că s-a trezit debarcat aici de pe vreo navă spațială?

– Nu știu, John. Poate nu la toți genele alea sunt active.

– De ce-ar trebui să depindă aducerea aminte de activitatea genelor?

– Iar nu știu. Dar se zice că dacă bei ayahuasca poți lua legătura cu genele tale. Le vezi ca pe niște balauri. Dragoni. Nu știu. Ele apar și-ți povestesc cum au făcut lumea. Dar vrăjitorii știu că nu e vorba decât de lumea de jos. A noastră. Despre cealălaltă nu suflă un cuvânt. Adică, știi, nu de la-nceput. Trebuie mai întâi să-i convingi că meriți asta.

– Ai băut porcăria aia?

– Nu, la dracu! Dar au fost unii care au povestit. Ce nu-i în regulă?

– Chiar contează ce gene am?

– A, nu. Dacă nu-ți pasă, nu contează deloc.

– De ce să-mi pese?

– Nu știu. Tu ai venit aici să mă-ntrebi. Eu n-am propus nimic.

– Asta fiindcă m-ai provocat, da. Cu discuția de-aseară. Am și visat ceva.

– Ia vezi, poate-ți aduci aminte.

– Nu mai știu – a făcut, dezorientat, John.

– Poate-ți aduci aminte ceva din viața ta de extraterestru – a rânjit Thomas.

John s-a supărat, dar nu prea tare. Thomas era prietenul lui cel mai bun și nu și-ar fi permis să-l piardă de dragul unei conversații idioate.

– Poate-ar fi mai bine să bem ceva – a propus, legănându-se ușor de pe un picior pe celălalt. Ieșim?

– Dai primul rând?

– Sigur. E un pub pe colț.

Thomas a bătut din palme, apoi s-a aplecat peste fotoliul în care zăcea un sacou mototolit. L-a ridicat grăbit și l-a azvârlit peste umeri.

– E cald – a schițat John un gest de împotrivire.

– O să fie frig la-ntoarcere, ți-o spun eu. Sau vrei să plecăm după primul rând?

John a clătinat din cap, un pic speriat de idee. Venise mai degrabă îndemnat de singurătatea întrețesută între pereții garsonierei în care locuia și n-avea chef să se întoarcă acasă înainte de-a fi băut suficient ca singurătatea să i se pară suportabilă sau chiar un pic necesară.

Peste doar cinci minute, cârciuma i-a întâmpinat cu căldură și mirosuri complexe de băuturi mai mult sau mai puțin exotice și gustări la minut. Au început cu o bere caldă și, înainte de-a duce halba la gură, Thomas a rostit candid:

– Extraterestrule, dacă vezi pe-aici vreo extraterestră blondă în Leviși să știi că probabil e tupeista cu care mă-ntâlnesc de câteva zile, așa că nu pune botu’!

John avea să-și amintească mai târziu că de-aici plecase toată cearta. Îngerul blond apăruse după câteva minute iar John, încălzit deja de o a doua bere, îl privise fascinat. Partea proastă a fost că și el îl privise oarecum la fel. El, îngerul. Era, totuși, o îngeroaică, să nu se înțeleagă greșit, ceea ce n-ar conta cine știe ce: înainte de a-l întâlni pe Thomas cu prietenia lui statornică, dar platonică, John avusese și câteva experiențe homosexuale de o regretabilă intensitate. Și s-a trezit că era primul care le regreta în aceste clipe, privind nimfa blondă care se așezase pe genunchii lui Thomas dar îl privea arzător pe el. Pe el, John.

A urmat o seară tâmpită – asta avea să-şi aducă aminte după o vreme – în care fiecare bere îi aducea un plus de excitare. În cele din urmă Thomas l-a tras afară şi l-a dat cu capul de uşa pub-ului. Au urmat doi trei pumni (unul în nas, s-a şters de sânge până acasă) şi mârâiala aceea care i s-a părut la fel de incredibilă ca şi pumnii, a fostului său prieten:

– Te omor dacă te prind la ea!

„Curva dracu’!” – a gândit John acasă, în faţa oglinzii din baie. Şi-a mototolit cămaşa şi puloverul pătate şi le-a azvârlit în maşina de spălat dar n-a avut chef să apese pe buton, aşa că s-a trântit pe fotoliu şi a desfăcut o sticlă de brandy. Apoi, după mai bine de trei sferturi de sticlă, a adormit.

Mergea printr-o pădure ecuatorială, un loc care nu-l atrăgea dar nici nu-i repugna cine ştie ce. Era doar o lume verde şi întunecată, locul în care i se părea că-şi trăise mai toată viaţa. Acolo, printre lianele uriaşe, – şi de multe ori ucigaşe – l-a recunoscut lângă el pe Ramiro, omul pumă. Avea mâini mari şi păroase cum nu prea au indienii sud-americani, o frunte înaltă şi un păr negru pe care şi-l tundea grijuliu de frica paraziţilor. La un moment dat i-a arătat ceva, iar lui John i s-a părut că a desluşit în faţă o rarişte. După altă sută de paşi, a înţeles că rariştea era, de fapt, malul unui râu lat şi că undeva, pe apă, îi aştepta o mică ambarcaţiune cu motor.

– Luiza! – a urlat Ramiro cu mâinile făcute pâlnie în faţa gurii. Fă-te-ncoace!

Undeva un motor a pornit după câteva rateuri, iar John a zărit barca ieşind din umbra copacilor revărsaţi peste mal.

– Hai, señor, o să facem doi paşi în apă, Luiza nu poate aduce barca prea aproape.

Au urcat la bord şi s-au apucat să-şi golească de lichid cismele cafenii. Cafenii ca şi apa râului. Între degetul mare şi cel de-alături de la piciorul drept John a descoperit o căpuşă şi a smuls-o dezgustat.

-Se infectează, señor. Aveam ceva mai bun pentru ea – a râs Ramiro. Luiza, dă-i bătaie, ajungem până se-ntunecă.

Barca a urcat o vreme de-a lungul râului descoperind privelişti care ar fi trebuit să entuziasmeze un turist. Dar John nu era turist. No, señor. Era prietenul omului pumă şi mergea la Catal, vrăjitorul din pădure. I-a venit să râdă amintindu-şi un grup pestriţ de turişti care, în urmă cu o săptămână, trăseseră de el să le dea să bea ayahuasca. John făcuse ceea ce se face cu toţi turiştii: îi dusese la marginea orăşelului şi le organizase o mică sindrofie cu ayahuasca diluată zdravăn, atât cât să-i ameţească un pic şi să le dea ceva viziuni. „Băutura asta e sfântă” – cugetase el privind aşa-zisul vraci (în realitate un ins plătit să regizeze tărăşenia) cum le toarnă în cupe scobite din lemn amestecul inofensiv. „Nu se cade să fie stricată pe idioţi”.

A doua zi le luase banii şi-i împărţise cu magul de ocazie. Turiştii au fost convinşi că trăiseră o aventură spirituală autentică. Dar el ştia prea bine ce e ayahuasca.

Acum mergea la Catal să întrebe. Avusese vise ciudate în ultima vreme. În vis i se părea că trăia undeva, într-un oraş ceţos, că se așeza uneori în faţa unui computer (John văzuse câteva în orăşel, dar habar n-avea cum trebuie mânuite) şi că seara călătorea prin cârciumi încercând să scape de singurătate. Ciudate, da. Visele.

Luiza manevra cu îndemânare barca printre canalele pe care soarele pieziș le umplea cu o lumină dureroasă și aurie contrastând puternic cu umbra cenușiu-verzuie a pădurii. În spatele ei, pe ușa cabinei, fusese proptit în pioneze un calendar de anul acesta. John s-a întrebat de ce avea nevoie Luiza de calendar. Într-un târziu, au zărit micul debarcader străjuit de doi arbori uriași. Ramiro a azvârlit cu îndemânare o bucată de funie către stâlpul care se afla înfipt în față tocmai pentru o asemenea utilizare.

– Hai, señor, soarele o să dispară curând.

În jungla Americii sudice noaptea cade brusc, fără prea multe fasoane, iar John știa asta. Undeva, printre copaci, s-a ivit un metis, un băiețandru cu față turtită. Le-a făcut un semn.

– Hai, señor…

Coliba vrăjitorului se afla ceva mai departe de râu, ca inundațiile sezoniere să n-o afecteze. John a presupus că debarcaderul era reconstruit după fiecare viitură, dar a aflat imediat că nu era chiar așa. Fusese construit flexibil, pregătit să se înalțe și să coboare odată cu nivelul apei. Lângă colibă ardea un foc mărunt, iar Catal stătea turcește alături și fuma alene. Ramiro i-a azvârlit câteva cuvinte în dialect, dar acesta n-a răspuns. Băiețandrul le-a arătat focul.

– Stați acolo, încă nu e ora. Trebuie să fie întuneric.

Da, John știa asta. El, John. Cel care s-a răsucit pe fotoliu și s-a trezit mahmur, încercând să-și aducă aminte ce dracu visase. Fusese ceva. Un lucru despre care vorbea uneori cu Thomas. Jigodia de Thomas care-i trăsese trei pumni de dragul târfei. Doar se uitase la ea, ce mare lucru? Nu se-apucase să i-o tragă. Nu propusese nimic. Doar se uitase.

Și-a fiert singur o cafea, ezitând să plece în oraș. Și-a adus aminte că era ziua în care ar fi trebuit să-și ridice șomajul. Dar avea bani, nu-i păsa. Putea să facă asta și mâine.

– Și dacă aș avea, cu adevărat, gene extraterestre? – a vorbit singur cu voce tare. Atunci aș avea probabil și puteri extraterestre. Și i-aș trage-o eu ticălosului, nu el mie…

S-a gândit o vreme la asta bând încet din cafeaua fierbinte pe care o îmbunătățise cu ceea ce mai rămăsese din sticla de brandy. Încet, gândurile i se limpezeau. Și-a adus aminte de profesorul ăla scoțian pe care-l avusese în ultimul an de liceu. Mc… cum dracu-l chema? McLane, asta e! Un tip ciudat, înclinat spre ezoterism și spre științele exacte în aceeași măsură. Da, preda fizica și a fost primul de la care a auzit numele băuturii aceleia afurisite. Și părea să știe ce spune. John s-a gândit să-l caute. Poate mai avea pe undeva mobilul lui. Ah, sigur, în telefonul ăla vechi. Cel pe care îl purtase după el în ultimii doi ani de liceu. Iar acum telefonul era… unde era?

În sertarul biroului. John l-a cântărit în palmă și s-a bucurat constatând că alimentatorul era tot acolo. I-au trebuit doar trei minute să schimbe cartela și alte zece să-l încarce puțin, cât să-l facă să se mențină deschis. A căutat apoi în agendă și a apăsat „call”. Un declic și o voce.

– Yes, John?

– Mă… mă mai știi?

– Păstrez numărul tău. M-am gândit că vei suna cândva. Ești la ananghie?

– Hm… nu, nu chiar. Aș vrea să te întâlnesc.

– Chiar sunt disponibil. Lângă școală e un pub mic-mititel. Poți să vii într-o oră. E vorba de bani?

– Sigur că nu! – s-a revoltat John.

– Ah, e OK. N-aș fi putut să te ajut cine știe ce.

– Nu e vorba de bani – s-a simțit deodată obosit John, întrebându-se dacă are rost să se ducă și chiar dacă are rost telefonul dat. E vorba de ayahuasca.

– Peste o oră, da? E chiar interesant. Te aștept.

Alt declic și legătura s-a întrerupt. „Ce naiba vreau? Nu cred că McLane știe mare lucru despre asta. Mai bine căutam pe net.”

Dar s-a mai gândit puțin și și-a spus că tot n-are cu ce să-și umple ziua, iar o conversație nu strică niciodată. Așa că, renunțând la mașina proprie datorită băuturii deja îngurgitate, a luat un autobuz și s-a trezit lângă fosta lui școală chiar mai devreme decât ar fi fost necesar. În pub însă a constatat că nu ajunsese el primul. McLane era deja acolo.

– Hei, ce mai faci? – l-a salutat acesta cu cordialitate.

John a strâmbat din nas iar durerea ce a apărut prompt i-a adus aminte de seara precedentă. S-a trezit gata să schimbe doar două vorbe cu profesorul și să plece.

– Am avut… nu contează.

– Văd – rosti prudent McLane. O altercație. La liceu erai băiat cumunte, dar oamenii se mai schimbă. A fost un prieten sau un dușman?

– Mai întâi prieten. Acum… n-are-a face. Credeți că avem gene extraterestre?

– Vrei să intrăm în subiect înainte de-a bea o bere? Fie, dar lasă-mă, cel puțin, s-o comand.

A făcut un semn către barman, unul dintre acele semne tainice, înțelese doar de inițiați. Barmanul a aprobat ușor.

– Știe ce-ai comandat? – s-a mirat John.

– Știe. Vin des pe-aici. Deci, despre genele extraterestre și ayahuasca.

– M-am drogat de câteva ori – a recunoscut John. Dar am înțeles că e altceva.

– E complicat. Îți pot recomanda niște cărți. Poate-ar fi mai bine să le citești înainte de-a continua conversația. E vorba de șamani. Ayahuasca se bea doar alături de un șaman. Se zice că afli multe despre tine, dar nu poți singur, trebuie să te ajute un om care știe ce face. În bătrâna Anglie nu vei găsi prea mulți.

– Ești unul dintre ei?

– Ha! De ce crezi asta?

– Mie… nouă, adică și colegilor… ne-ai părut un individ foarte misterios. Aveai… ai un lucru care impune respect. Nu știu cum să-l numesc.

McLane a zâmbit și i-a făcut cu ochiul.

– Am băut ayahuasca, dacă vrei să știi. Chiar de mai multe ori. Mi-am petrecut ceva vreme în Brazilia. Cel mai greu e să ajungi la un șaman autentic. Cei oferiți de călăuze turiștilor fac doar spectacol. Șamanii reali sunt greu accesibili și chiar dacă ajungi la vreunul s-ar putea să te trezești refuzat.

– De ce?

– Pentru că treaba asta nu-i chiar joacă. Spui că te-ai drogat. O mai faci?

– Nu. Nu era chiar… acum doar marijuană, o dată pe săptămână sau…

– Ei, chestia aia e mai mult decât un drog obișnuit. Face parte dintre cele psihedelice și te duce departe.

– Ca LSD-ul?

– Ai luat LSD?

– O dată. A fost ciudat. De atunci visez mereu lucruri…

– LSD-ul e o tâmpenie dacă-l iei fără un cunoscător lângă tine. Și el deschide căi interioare, dar de unul singur n-ai să-ți dai seama ce anume deschizi. Subconștientul nostru e o cutie a Pandorei.

– Îți poți aminti… hm, alte vieți?

– Da, poți. Se poate merge în trecut foarte departe.

– Atunci, de ce nu ne amintim că suntem extratereștri?

– Ei, John, există și o groază de informație interzisă. Pe de altă parte, viziunile răspund orizontului așteptărilor tale sau ale șamanului care te îndrumă. Șamanilor nu le pasă prea mult de originile noastre extratrerestre. Preferă să-și regăsească puterile pe care omul obișnit le-a pierdut: să zboare, să iasă din corp… chestii știute de mii de ani. Știința asta merge de la maestru la ucenic. Nu spun că nu există și unii care au aflat originea omului. Dar nu se vor apuca niciodată să spună asemenea lucruri și altora.

– Eu vreau să știu – a zis John și a simțit nevoie să râgâie.

– De ce?

– Nu știu de ce. Mă visez în junglă. Poate că mă așteaptă ceva acolo, un lucru nemaipomenit.

– Sau îți faci iluzii – a râs McLane.

– Și dacă aș pleca în Brazilia?

– Poți să te duci, sigur. Totul e să știi exact ce cauți și mai ales să ai noroc.

Au mai rămas în pub o jumătate de ceas discutând doar banalități, apoi s-au despărțit. John i-a mulțumit pentru întâlnire.

– Mi-a făcut plăcere. Sună oricând. Nu deranjezi, nu m-am însurat, așa că n-am nicio obligație.

– Nici eu – a roșit John, amintindu-și de îngerul blond din cauza căruia mâncase bătaie.

Apoi, mergând pe stradă, s-a gândit la LSD și la Ayahuasca. Știa de unde-și putea procura un „timbru”. Acel timbru, în argou, însemna o bucățică pătrată de hârtie impregnată cu drog. Se poartă ușor și e mai greu depistabil. Dar trebuia să ajungă mai întâi la un bancomat. Apoi acasă, acolo avea notat pe undeva un nume și un număr de telefon.

– Acasă, señor… – tocmai râdea Ramiro. În junglă toată lumea e acasă. Înțelege, señor, din tot ce vezi nu e nimic real. Doar sentimentul că aparții locului, oricum ar arăta acel loc. La noi casa arată ca o junglă. Asta și este. Dar e o aparență. Natura nu e făcută din lucruri, señor…

Vraciul a ridicat alene capul și i-a privit fix.

– Ramiro spune adevărul – a rostit el cu glas uscat. Natura e făcută din gânduri. Din gânduri lungi, señor… și nu știm cine le gândește. De aceea există ayahuasca. Poți vedea gândurile dezbrăcându-se de forma lor trecătoare. Si, señor…

– Știu – a spus John. Am mai băut ayahuasca.

– Am auzit în tine vocea ei. Ai mai băut, de aceea nu-ți va fi greu să alegi.

– Răspunsul – a șoptit John. Caut răspuns unor vise.

– Să ne rugăm – a propus vraciul. Să ne rugăm vechilor zei ai junglei.

Au trecut câteva minute iar John a așteptat răbdător ca murmurul vocii vraciului să ia sfârșit. Rugăciunea nu era formulată într-o limbă cunoscută așa că, la încheierea ei, John n-a știut dacă trebuie sau nu să spună ceva.

– Amin – s-a hotărât, în cele din urmă.

Se făcuse întuneric. Vrăjitorul a ridicat mâna către băiețandrul care până atunci nu se dezlipise de lângă ușa colibei. Acesta a intrat și s-a întors purtând în mâini un ceaun.

– Am preparat-o aseară, aflasem că vii – a râs ușor vraciul, iar John a știut că omul nu se informase despre vizita pe care urma să i-o facă din surse convenționale. E vremea. Hai, bea.

A umplut o cupă de lemn, iar John a dus-o spre buze așteptând gustul bizar al fierturii de liane.

– Nu uita, natura e făcută din gânduri lungi și nici noi nu suntem decât gânduri care au învățat să gândească singure – a mai spus vraciul. Apoi a luat un instrument de percuție și a început să-l lovească lent și ritmic. Curând, lui John i s-a părut că sângele lui pulsează dirijat de sunetele scoase de instrument. Brusc, începu să viseze că el, John, nu era el, John, ci alt John.

Iar celălalt John pipăia două pătrățele de hârtie și asculta spusele celui din fața sa.

– Nu faci bine, să știi. Poate fi periculos.

– Am mai luat – a mârâit John.

– Ai luat unul singur, nu două. E cam mult.

– Adică, pot să mor?

– Nu, dar… uite, de când vând porcăria asta am mai citit câte ceva. Un ceh, un psiholog… îl cheamă Grof, e prin America. Zice că dacă vrei să pleci din corp cu așa ceva… poți pleca altfel, întreg, adică te poți teleporta cu trup cu tot. Ştiu că e o nebunie, dar… poate fi foarte periculos. El crede că a reușit, dar i-a fost frică să se întoarcă de-acolo luând vreo dovadă.

– Unde s-a dus?

– Acasă, în Cehia. Tu vrei Brazilia, dar ai grijă. Dacă te duci cu trup cu tot nu deranja nimic. Nu lua nimic cu tine de-acolo. Nu e bine să strici ordinea lucrurilor.

– Ce s-ar întâmpla dacă aș lua ceva?

– Nu știu, dar eu, unul, n-aș face asta. Poate-aș înnebuni sau și mai rău. Și pe urmă, chiar nu pricep de ce vrei să te duci acolo cu ajutorul LSD-ului. E mai sigur cu avionul.

– Avionul nu m-ar duce unde vreau eu – a mârâit John.

– Păi, unde dracu vrei să te duci? Presupun că vrei să vizitezi Rio.

– Presupui greșit. Merg în junglă.

– Te-ai gândit că e foarte posibil să nu te mai întorci?

– Da, dar nu știu ce-aș putea pierde.

– Viața. Ești tâmpit? Alege o cale mai blândă pentru sinucidere!

– Nu vreau să mor – a dat din cap John. Nu mă duc acolo să mor.

– Atunci, de ce te duci?

Întrebarea a rămas suspendată în aer în timp ce John se îndepărtase deja. „Chiar. De ce mă duc?” – s-a întrebat John. „De fapt, s-ar putea să nu plec nicăieri. Va fi o iluzie, o halucinație cretină. Probabil mă voi trezi din chestia asta cu o durere cumplită de cap și cu gura plină de gustul eșecului. Fir-ar să fie, poate chiar ar merita să mor”.

A ajuns acasă și s-a trântit în fotoliu. A băut puțină apă, deși ar fi preferat niște brandy. „Hai – și-a spus. Hai s-o facem, cine ştie dacă nu va fi amuzant? Pot să mă sinucid și după, dacă voi avea chef. E timp oricând să te sinucizi”.

Apoi s-a gândit la o lămâie stoarsă, și-a umplit gura de salivă și a împins „timbrele” sub limbă.

Celălalt John începuse să vadă prin întuneric pădurea. Vedea frunzele și lianele ude, cărările sălbăticiunilor și râul leneș și cafeniu. Vedea în apă pești ciudați și deasupra pădurii stele vinete și uriașe. Apoi jungla însăși a părut că-i înlocuiește organele obișnuite de simț și s-a descoperit privind prin ochii fiarelor și pipăindu-le în același timp trupurile cu frunzele și iarba. A început să respire cu aburul coroanelor copacilor și să i se pară că viscerele lui se transformaseră în organisme fojgăitoare. A regăsit în el însuși mii de kilometri pătrați de pădure, repliindu-și în jurul lor ființa ca în jurul unei matrițe. După asta a început să coboare. Nu într-o direcție anume, dar știa că lucrul care i se întâmpla semăna unei coborâri tăinuite, către lăuntric. Cunoștea deja capătul senzației și știa cine-l va primi când aceasta se va sfârși. Târziu, i-a recunoscut. Dragoni care se încolăceau în fața lui mândri și-și declamau povestea. John îi mai văzuse iar povestea îi era cunoscută. Balaurii îi vorbeau despre modul în care creaseră lumea. Nu mințeau, dar nu spuneau tot adevărul: ei nu creaseră decât lumea de jos. Însă pe John nu-l interesa povestea lor, ci un răspuns la visele sale ciudate. A așteptat întrebând și iar întrebând, dar balaurii refuzau să-l ia în seamă. În cele din urmă, unul dintre ei s-a răsucit spre el și l-a învăluit. John a înțeles brusc că balaurii nu-i răspundeau pentru că nu cunoșteau răspunsul. Acesta se afla dincolo de ei, iar John s-a hotărât să-i ignore și să-i îndepărteze.

– Mergi prea departe – a simțit voința vraciului adresându-i-se. Vrei un loc în care au călcat prea puțini.

– Ce e acolo? – a întrebat fără cuvinte.

– E lumea de sus, locul din care unii dintre noi au venit pe pământ. E mai bine să te întorci. Pentru că – a răspuns vraciul întrebării schițate – dacă nu provii de acolo, se va întâmpla ceva rău.

– Nimeni nu ştie de unde vine și ce este, iar natura e făcută din gânduri. Nici lumea de sus nu poate fi altfel.

– Adevărat, gânduri lungi, señor… Dar prea diferite de cele cu care suntem obișnuiți. Fie, îți simt hotărârea. La o adică, poate e lumea ta.

Brusc, s-a trezit în picioare, lângă vrăjitor, dar acesta nu părea să-l ia în seamă. Privea fix de cealălaltă parte a focului unde, tot în picioare, apăruse un bărbat gol și ușor confuz.

– Oh, señor, ce-ai făcut, señor? – s-a văite vraciul. Care e gândul tău și care ființa ta? Apoi, cuprins de revelație s-a ridicat de lângă foc.

– Ay, știu! Când zeii au coborât pe pământ din navele lor și-au lăsat în unii dintre noi sămânța strălucitoare! Dar nu e doar asta…

Vraciul s-a oprit parcă pentru a reflecta.

– Iar cei care s-au decis să rămână au făcut-o pentru a ajuta Pământul.

O nouă pauză în care John și John continuau să se privească fix.

– Și au acceptat lanțurile sorții și tot șirul de reâncarnări. Dar pentru a putea rămâne aici și-au împărțit în jumătăți ființele cerești.

Altă pauză lungă, ca și când vrăjitorul și-ar fi căutat cuvintele sau ar fi încercat să și le reamintească.

– Și fiecare jumătate avea să poarte în sînge jumătate din tainele cerului. Și nu aveau să se reîntâlnească decât atunci când misiunea lor se va încheia. Iar tainele cerului se vor desăvârși într-un singur trup și acesta va fi trupul zeului…

Vrăjitorul a început să le dea târcoale cu prudență.

-Ay, ce-mi va fi dat să văd? Întoarcerea unui zeu pe pământ? În scrierile dăltuite în pietre de străbuni stă scris că anul acesta e sorocit să se întoarcă printre muritori Bolon Yokte, zeul maya. Să fii bun cu noi, mărite oaspete ceresc!

John îl privea în continuare pe John. Unul dintre ei a făcut un pas înainte. Celălalt a făcut și el un pas, apoi altul. Cu mișcări identice, ca în oglindă, fiecare a întins o mână. Vrăjitorul și-a acoperit fața și s-a prăbușit în genunchi.

– Să fii bun, zeule…

Mâinile s-au atins. O lumină strălucitoare a izbucnit din cele două trupuri care, într-un vârtej de spumă cuantică, s-au contopit în forma inițială. Apoi făptura a ridicat ochii spre cer.

O parte a acestuia s-a luminat, iar zeul a zâmbit cu bunăvoință. Uriașa navă care staționa deasupra pădurii a întins către el un fascicol de raze.

Și totul s-a întunecat.

Vrăjitorul a ridicat ochii, nesigur.

– A plecat! Nu trebuia să plece!

Focul lingea ici-colo rămășițele vreascurilor, dar o vreme n-a mișcat nimeni. În cele din urmă, vraciul s-a ridicat și a strigat ceva în dialect către băiețandru. Acesta s-a repezit și a azvârlit peste cărbuni un braț de lemne. Când focul a prins putere, Ramiro a îndrăznit:

– De unde știi că nu trebuia să plece?

Pe obrazul vrăjitorului, Ramiro a observat cu uimire o lacrimă.

– Cărțile sacre au scris că anul acesta trebuia să se întoarcă pe pământ Bolon Yokte. Nu să plece. Dacă a plecat, e rău. Înseamnă că lucrurile nu sunt așa cum ar fi trebuit să fie. Iar zeul n-a reușit să-și îndeplinească menirea.

– Poate va veni alt zeu – a încercar Ramiro.

– Nu. Nu. Zeii părăsesc lumea. Asta e rău! Zeii nu pleacă decât din lumile condamnate. Acolo unde nici intervenția lor n-ar mai folosi. Lumi orgolioase care nu cred în zei și nici în oameni. Lumi conduse de spirite rele care se pregătesc să le stăpânească pentru totdeauna. Aceia sunt ceilalți. Distrugătorii de lumi. Zeii buni se războiesc cu ei de mii de veacuri. Iar dacă zeii buni părăsesc pământul, înseamnă că aici războiul s-a sfârșit.

Vrăjitorul Catal s-a ridicat încet de lângă foc întinzând brațele către cer.

– Când va veni timpul pieirii, nu va fi nimeni lângă noi să ne aline plânsetele. Pleacă, Ramiro. Să nu spui nimănui nimic. Oamenii nu trebuie să afle. Lasă-i să mai creadă. Tuturor le va fi mai ușor. Zeii buni trăiesc pe multe lumi. Poate se vor întoarce să întemeieze și aici o lume nouă. Navele lor de foc vor brăzda cerul iar mâinile lor vor semăna din nou pământul. Nici sfârșitul nu e aşa aproape, chiar dacă a devenit inevitabil – a încercat Catal să destindă figura speriată a celuilalt. Nu-l vom apuca. Doar copiii noștri sau nepoții.

Când Ramiro a ajuns la barcă se luminase de ziuă. Luiza dormea în cabină trântită într-un hamac peste care trăsese plasa de țânțari. Ramiro a lăsat-o să doarmă dar, ieșind ușurel, a zărit calendarul prins în pioneze pe ușă. L-a rupt și l-a aruncat în apă urmărindu-l cum se umezește încet și se lasă dus de curentul leneș. O pasăre a strigat în pădure și Ramiro a căutat-o cu privirea. Când s-a întors, calendarul se depărtase plutind iar de la acea distanță bărbatul n-a mai putut să zărească decât cifrele mari din partea superioară a acestuia care compuneau numărul 2012…

Apărută în antologia XENOS, Editura Nemira