Proza SF : Timbrul

Publicat de Liviu Goga, 10 iunie 2015, 12:50 / actualizat: 30 ianuarie 2021, 11:46

Victor MARTIN

S-a născut pe 16 aprilie 1954, în Tg. Cărbuneşti, jud. Gorj și e inginer. Scrie science fiction, poezie, proza, aforisme, eseuri, editoriale și articole de critică literară. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.

Are o vastă activitate editorială, convretizată de volumele publicate până în prezent: “Aforisme” ( ed. “Opinia”, Craiova, 1995), “Arhitectura şoaptei”(poezii), (ed. “Reduta”, Craiova, 1996 ), “Insolaţia de la miezul nopţii”(aforisme), (ed. “Secolul XXI”, Craiova, 1996), “Binţinguri cu flanţanguri”(aforisme), ( ed. “MJM”, Craiova , 1999), “Timbrul”(povestiri science-fiction), (ed. “Reduta”, Craiova, 2000), “Dispariţii”(povestiri science-fiction), (ed. “Anteu”, Craiova, 2000), “Violatorii zilei de mâine”(aforisme), (ed.. “Anteu”, Craiova, 2000), „Teoria prazului”(aforisme), (ed. „Reduta”,Craiova, 2001), „Plimbare cu telemobilul” (aforisme), (ed. „MJM”, Craiova, 2002),  „Can şi Ideea” (roman science fiction), (ed. „Reduta”, Craiova, 2002), „Triumful prostiei” (aforisme), (ed. „MJM”, Craiova, 2003), „Curcubee de ciocolată” (poezii), (ed. „MJM”, Craiova, 2004), „Elogiul muncii de partid” (roman science fiction), (editura „Sitech”, Craiova, 2004), „Carte de citit la volan” (aforisme),(ed. „MJM”, Craiova, 2005), “Frigiderul cu cărţi” (eseuri), (ed. “MJM”, Craiova, 2006), ”Noaptea orasului ilustrat”(roman science fiction), (ed. „Autograf MJM”, Craiova, 2007), “4 proze science fiction”, (ed. “MJM”, Craiova, 2007), “Partidul de export” (roman science fiction), (ed. “ Autograf MJM”, Craiova, 2008), „Ţara lui Travian” (aforisme), (ed. CELLINA, Craiova, 2009), „Monede de sticlă” (roman science fiction), (ed. Autograf MJM, Craiova, 2010) „Mașina viitorului” (povestiri science fiction), (ed. Autograf MJM, Craiova, 2011), „Lenea” (roman science fiction), (ed. Autograf MJM, Craiova, 2013), „ESEURI” (eseuri), (ed. Autograf MJM, Craiova, 2013), „Îngerul hipnagogic” (poezii), (ed. Autograf MJM, Craiova, 2013), „Un punct de vedere”(eseuri), (ed. Autograf MJM, Craiova, 2015). A mai publicat în antologiile: “Alte întâmplări din veacul XXI” ( ed. “Scrisul Românesc”, Craiova, 1975), “ALFA- o antologie a literaturii de anticipaţie românească” ( ed. “Scrisul Românesc, Craiova, 1983 ), “O planetă numită anticipaţie” ( ed. “Junimea”, Iaşi, 1985 ), “Avertisment pentru liniştea planetei” ( ed. “Albatros”, București, 1985 ),   “BETA-antologie de literatură fantastică şi SF” ( ed. “Vlad & Vlad”, Craiova, 1996), “Arca îmblânzitorilor de fantasme-Antologie 2000” (ed. “Euro Vida M”, Bucureşti, 2000), „România SF 2001” (ed. „PROLOGOS”, Bucureşti , 2001, colecţia „morfeu”), „Fantasticul M III” (ed. „Granada”, Bucureşti, 2003),   „GAMA * „Alte ţărmuri” – Antologie de fantastic şi SF” (ed. „REDUTA”, 2004), „A patra antologie internaţională de paradoxism” (ed. „ALMAROM”, Râmnicu Vâlcea, 2004), „A cincea antologie internaţională de paradoxism”(ed. „OFFSETCOLOR”, Râmnicu Vâlcea, 2006), „Titania”-science-fiction (ed. „Altum”, Râmnicu Vâlcea, 2008), „Antologia dell’ aforisma romeno contemporaneo” (ed. „Genesi”, Torino, 2013), „Nemuritorii cuvintelor” – Antologie de poezii (ed. „StudIS”, Iași, 2014), „Iubirea, dincolo de vis” – Antologie de poezii (ed. „StudIS”, Iași, 2014), „Călătorie în regatul cuvintelor – V” -Antologie de poezii (ed. „Dandes Press”, Drobeta Turnu-Severin, 2014), Antologia del Premio Internationale per l’ Aforisma ”Torino in Sintesi”- IV editione – 2014 (ed. „Athanor”, Torino, 2014), „Poemia”- Antologie de poezii (ed. „Art Creativ”, Bucuresti, 2015).

Activitatea editorială s-a îmbinat cu o la fel de prodigioasă activitate ziaristică, Victor Martin fiind, de-a lungul anilor, redactor la mai multe reviste și publicând în reviste locale sau naționale de cultură. E o prezență vie pe internet, colaborând la zeci de reviste și portaluri electronice.

             TIMBRUL

Victor MARTIN

Hana ieşi foarte agitată pe poarta întreprinderii. Nu luă în seamă faptul că i se rupsese tocul la unul din pantofii ei cei mai scumpi, cu care snobismul o încălţa zilnic, pantofi ce îi scotea în fiecare dimineaţă, cu deosebită meticulozitate, punându-i într-unul din sertare, înainte de a încălţa pantofii uşori de birou.

Colegele dăduseră buzna la fereastră să vadă ce n-au văzut, o Hana enervată la culme. Profitau de ocazie pentru a mai împrăştia monotonia celor şase ore de stat pe scaun şi asamblat programe.

Celor mai invidioase le tresărea inima de bucurie văzând-o pe simandicoasa doamnă Hana îndreptându-se cu mers şchiop spre maşină, deschizând portiera, aruncând cât colo pantofii chinuiţi de mersul strâmbat pe duzina de trepte ale intrării, introducând cheia de contact şi demarând brusc.

Trase cu coada ochiului, printre brazii aleii ce ducea în stradă, spre feţele radioase ale colegelor şi surâse bâiguind ceva deloc flatant, în timp ce lua curba din faţa liceului de fete şi magazinului Hox.

Mări viteza şi intră pe autostrada 6, ce ducea spre casă.

În timp ce apăsa pe butonul liftului căutând cheile, ca de obicei, prin toate buzunăraşele nedespărţitei genţi de voiaj, înainte de a le găsi la locul lor în buzunarul din stânga al taiorului, Hana îşi aminti mutrele stupefiate ale şefului şi colegelor, atunci când trântise scaunul, în liniştea sălii imense, ieşind cu clasorul pentru timbre în braţe, ţinându-l strâns de parcă ar fi transportat un bun de preţ sau o fiinţă vie, lăsând sertarele deschise şi hârtiile vraişte pe birou.

Pufni în râs privindu-şi picioarele goale şi intră uitând să mai asculte declicul plăcut al siguranţei uşii, uşă ce o separa complet de lume şi îi turna în suflet binecuvântata cupă de linişte şi izolare.

Îşi făcu socoteala că Peter nu avea cum să vină până la opt seara, iar copiii nu se mişcă nici bătuţi de la mătuşa Irma, unde au oglinzi deformante, jocuri pe calculator, cutii muzicale şi pe Hain, câinele alsacian, pe deasupra. Era, deci, destul timp să consulte, încă o dată, cu mai multă atenţie lumile de vis descoperite sau să găsească alta nouă în zecile de serii cumpărate de curând.

Eliberă măsuţa de lângă fereastră şi se aşeză în fotoliu, cu picioarele strânse sub ea şi genunchii la gură, concentrându-se asupra timbrului cap de serie.

Totul era aranjat în perfectă ordine: clasorul pus pe colţul din stânga şi cele câteva zeci de exemplare ale seriilor buclucaşe sub formă de coloane, cu etichetă indicând ziua ora când fusese cumpărată fiecare. În centru, la loc de cinste, se găsea microscopul.

“E clar, îşi spuse, luând cu grijă fiecare timbru pentru a-l aşeza între lamele de sticlă, e foarte clar. Dacă nu iau o pastilă antistres, înnebunesc…N-am stare…, orice aş face şi aş gândi, n-am stare.”

Se învârti câteva minute, ca o felină în cuşcă, apoi intră în bucătărie. Puse cafeaua la încălzit şi îşi aprinse o ţigară; ieşi pe balcon căutând să uite toată această tevatură a spiritului.

Încercând să se gândească la ceva plăcut, parcă venit de pe altă lume, o lume reală, ca a noastră, nu cea a gândului de care te desprinzi uşor, privi magnoliile înflorite din curtea interioară, copiii alergând fără grijă pe gazon, bătrânii ce torceau nestingheriţi firul timpului.

Explozia de frumuseţe de jos o duse cu gândul înapoi, la serviciu. Derulă cu încetinitorul întrevederea cu şeful de secţie-buldog. Atunci când i se cerea un bilet de voie, acesta afişa două măşti: una plânsă, în sensul “vai, dragă, dar avem atât de mult de lucru…” şi alta de câine călcat pe coadă, în sensul “ce dracu’ vreţi de la mine, nu vedeţi cât am de lucru, mai terminaţi cu prostiile?!…”

Faţă de Hana nu reuşea să afişeze decât o mutră de tâmpit bătut, aşa că femeia mulţumi în gând soţului pentru faptul că era director. Asta o scutea de înjosirile suferite de celelalte colege din partea superiorilor.

Se întoarse cu gândul la timbrele din sufragerie, căutând să amâne cât mai mult timp întoarcerea la ele, căutând să amplifice, până la o vrajă ameţitoare, bucuria care, şi aşa, îi umplea din plin sufletul.

“Şi totuşi, trebuie să găsesc pe cineva, căruia să-i arăt descoperirea mea, descoperirile neavând nici un sens dacă sunt păstrate ascunse. Peter e tot timpul ocupat, mătuşa Hess nu ştie decât de crescătoria ei de papagali şi n-am nici o serie de timbre cu papagali; nu am nici măcar serii cu alte păsări exotice. Nepotul Ianis scrie povestiri fantastice şi, în realitate, e mult prea ancorat în materialitatea banului…Cui să mă destăinui?”

Trecu în revistă panoplia de rude, prietene, colege de serviciu, trăgând concluzia tristă că lucrurile se mişcă atât de repede în societate încât omul rămâne singur, în urmă, că nimeni n-ar fi în stare să înţeleagă descoperirea, unii din lipsă de timp, alţii din superficialitate şi cei mai mulţi din pură închistare în problemele meschine ale vieţii zilnice.

Furată de gânduri, nu sesiză scurgerea minutelor. Rămasă cu ochii aţintiţi pe fereastră, realiză cu întârziere că nu ceasornicul sună, nici telefonul, ci soneria de la uşă. În prag, era Ina, colega de serviciu aşezată cu biroul în faţa biroului ei, colegă ce venea uneori la o cafea sau o discuţie prelungită dincolo de limita plictiselii.

– Ce faci, dragă?! De o jumătate de oră sun încontinuu, îşi începu ea tirada, fals îngrijorată. Te-am văzut pe balcon. Ce ai băut? Îmi era frică să nu ţi se fi întâmplat ceva. Priveai în jos; nu vedeai şi nu auzeai nimic…Ai avut o comportare de zile mari la serviciu. Toate au rămas cu gura căscată. Ne întrebam cum e posibil, tocmai tu, care eşti atât de echilibrată, acum…Ce să mai spun, cred că ţi-am trezit toată clădirea. Un tip de alături, în pijama şi cu barbă, a ieşit în pragul uşii aruncându-mi nişte priviri ce numai de îndrăgostit nu erau. Dubioşi vecini ai. Dacă nu mi-ar fi fost teamă că păţesc cine ştie ce, i-aş fi spus bancul acela cu irlandezul şi nevasta lui, în vacanţă la Londra.

– Nu cred că l-ar fi interesat. Vecinii noştri sunt anormal de corecţi, dar o singură dată.

– Şi a doua oară?

– A doua oară îşi calcă pe inimă şi îţi spun să laşi soneria în pace pentru că nu e cea mai

bună metodă de a câştiga un concurs de frumuseţe.

– Ce spiritual!

– Atât cât se poate în starea de nervi în care mă aflu. Dar ce faci, nu intri?

– Adică de ce nu mă descalţ când mă sui pe covorul tău persan, pentru care zici că Peter

a băut două luni numai sucuri de fructe să strângă bani, când a fost în Liban?

– El zice asta, nu eu. Ştii că tu eşti cea mai bună prietenă a mea, că alta n-am, şi nu mi

-aş permite să te descalţ la uşă. Vreau să-ţi arăt ceva senzaţional sau doar interesant, depinde de importanţa dată faptului. Dacă tot te-ai deranjat până aici, împinsă de curiozitatea ta proverbială, am să ţi-o satisfac din plin.

“Ce ipocrită, gândi Ina”

– Vai, să nu spui că îmi dai să citesc iarăşi povestirile alea stupide ale nepotului tău,

cu oceane gânditoare, telepaţi, clarvăzători şi alte chestii din astea.

– Nu, nu am să te chinui cu aşa ceva. Tot nu le-ai înţelege…Aşează-te pe fotoliu şi

priveşte cu atenţie seriile astea de timbre! Să-mi spui dacă e ceva anormal cu ele, dacă îţi sare în ochi vreo deosebire.

Intră în bucătărie şi se înapoie cu ibricul de cafea. Turnă în ceşti, puse puţin coniac şi îşi aprinse o ţigară privind întrebătoare.

– Ei?

– Ei, ce? Nu văd altceva decât o serie de timbre în mai multe exemplare. Fără nici un

rost mi se par etichetele şi timbrele astea conservate între lamele de sticlă, răspunse pufnind în râs. Îmi aduc aminte de fratele mai mic al lui bărbatu-meu. Acesta, pe unde se duce, ia câte o probă de aer. Deschide borcanul, acesta se umple cu aer, înşurubează capacul şi pune o etichetă. Are mii de astfel de borcane puse în rafturi. “Aer   de munte, aer de la mama, aer de sub nu ştiu ce pod al Senei, aer de la Veneţia, aerele tatălui meu…”, poţi citi. Toate aerele astea sunt datate riguros. Se menţionează locul colectării, cu o scurtă descriere a împrejurimilor şi condiţiilor pedoclimatice ale regiunii respective. Vrea să intre în celebra carte de recorduri Guinnes…

– Lasă asta! Vrei să vezi ce n-ai văzut? o întrerupse Hana.

– N-am văzut filmul “Frumuseţea statuilor”.

– Fără glumă.

– E glumă. Microscop am mai văzut.

– E un microscop pluridimensional, din cele mai moderne. L-am împrumutat de la

laborator.

– Şi ce vrei cu el?

Hana luă un timbru anume şi îl introduse sub obiectiv, poziţionându-l pe măsuţă.

– Nu se vede nimic, se întoarse Ina. E ceva, ca nişte nori mişcători, aburi poate…

– Sunt chiar nori. Roteşte manivela aceea până distingi ceva concret!

– Chiar. Valurile unei mări. Extraordinar, se mişcă! Sunt valuri de mare îmtr-un

timbru?!

Ieşi din poziţia incomodă în care se uitase, fascinată, şi scutură din cap, buimăcită, frecându-se la ochi.

– Cred că am vedenii. Ce e ăsta?! Timbru holografic?

– Nicidecum. Ce vezi azi, mâine nu mai e…Să schimbăm puţin unghiul!

Roti o serie de manete, într-o succesiune ştiută numai de ea, apoi o îndemnă să

privească.

“Ce o face să-mi arate tocmai mie timbrul ăsta ciudat? În fond, sunt o străină, o colegă de cafele, taclale şi bârfă”, se întrebă Ina.

“Îţi arăt descoperirea mea pentru că eşti singura fiinţă în stare să creadă orice”, îi răspunse Hana în gând.

– Fantastic! Exclamă Ina. E ceva asemănător cu peisajele acelea existente doar pe

Terra. Parcă ar fi Munţii de magneziu. Ştiam că planeta aia îndepărtată, cu toată frumuseţea ei fără margini şi pete de luxurianţă naturală, e lipsită de orice fel de viaţă raţională. Priveşte!

Hana văzu o fiinţă asemănătoare cu o pasăre, urmărind un om. Fie se apropia atât de

mult încât imaginea devenea o simplă pată neagră, de parcă ocularul microscopului ar fi fost vârful unui con spre o lume străină, fie se depărta spre zare, cu teamă, căutând să ţină faţă de om o distanţă ce o scotea în afara pericolului.

– Pasărea am mai văzut-o; pe om, nu. E pasărea Art şi cred că e singura, spuse Hana.

– Nu ai citit în ziar despre pilotul acela dispărut în condiţii misterioase, în Secţiunea

23? Toate aparatele îi înregistrau prezenţa, apoi, brusc, tăcere, aburi, fum, stupefacţie. Ai citit ziarul acela?

– Am citit toate ziarele ce apar la noi, spuse Hana scotocind prin sertare şi întorcându-se.

Nu era nici un dubiu. Poza de pe prima pagină era a omului din adâncimea timbrului.

“Albert Anun, cosmonaut, de origine armeană, cetăţean american, căsătorit, tată a trei copii, etc., etc.”, citi Hana, apoi privi prin ocularul microscopului.

Omul stătea în picioare, indecis, privind astronava făcută praf.

“Viaţa nu poate fi mai rea. Nu se poate înrăutăţi decât viaţa bună. Cea rea rămâne la fel de bună”, gândea pilotul uitându-se deprimat la peisajul din jur, mirându-se de ce-i putea trece prin minte în ultimul timp.

Ina îi prinse firul gândului şi o îndemnă pe Hana să lase cafeaua şi să facă la fel ca ea.

“Acum am încurcat-o; sistem de orientare – zero, sistem de roboţi utilitari – zero. Bine că merge măcar robotul meteo, gândea omul. Concentraţia de vapori de apă e, poate, prea mică…”

Îşi vârî mâinile în buzunarele combinezonului termoizolator, nefiind hotărât dacă e bine sau nu să încarce, într-unul dintre tractoarele pentru prospecţiuni, toate cele necesare supravieţuirii şi s-o şteargă în căutarea acelui altceva atât de necesar psihicului încărcat de angoase.

Zări pasărea şi ieşi din nemişcare, mai mult din reflex de militar, repezindu-se la automat şi stricând o grămadă de gloanţe.

Adună tot, neuitând nedespărţita sticlă de alcool alimentar şi amintirea proverbului preferat al unchiului Asti “eu, tu şi puşca-n perete”. Cu încrederea ce ţi-o dă un lucru bine făcut şi îngâmfarea de animal superior şi înarmat, porni spre nord, ieşind din ţinuturile stâncoase.

“Cald peste măsură; în rest, planetă întocmai ca a mea, fără pic de suflare”, inventarie în gând, asudând într-o înaintare dificilă printre copacii înalţi ce cădeau sub colţii tractorului, copaci cu vârfuri metalice, ca nişte vârfuri de lance.

Avu un moment impresia că pasărea ce îi dădea târcoale o să planeze cu viteză spre el, dar dădu totul pe seama jocului de raze din parbriz, raze provenite de la cele câteva zeci de sori ai părţii de planetă pe care eşuase.

“Alcoolul şi nesomnul îmi joacă feste, îşi spuse trăgând o duşcă zdravănă. Dar cum să dormi? Aştrii ăştia blestemaţi apun şi răsar pe rând, dracu’ ştie după ce legi.”

Mulţumi cerului că tractorul rezistase cu bine în faţa copacilor pe jumătate pietrificaţi şi ieşi din pădure mărind viteza. Arborii, din ce în ce mai rari, puteau fi ocoliţi cu uşurinţă.

“De data asta nu mai e iluzie”, mârâi nervos descărcând o nouă rafală asupra păsării care, imprudentă, se apropiase prea mult.

– Robot nenorocit, strigă pasărea Art, zburând speriată. Dacă te vor prinde cei din

Rezervaţia oamenilor, numai arcuri şi plăcuţe se aleg din tine.

Omul scăpă volanul tractorului, apoi se redresă dând vina pe sticla cu băutură.

“Ciudat, foarte ciudat. Păsări vorbitoare n-am văzut, nu pot exista.”

– Ba pot exista! strigă Art trecând de a doua barieră de radiaţii. Ce nu pot exista sunt

androizii atât de idioţi încât să tragă în pasărea Art!

Înţepeni câteva minute în aer privind mutra stupefiată a omului, apoi îşi continuă

zborul spre Munţii de calcar, încercând să-şi potolească bătăile inimii şi să uite pericolul prin care trecuse.

Se roti deasupra câtorva sate pustii căutând să meargă cât mai mult, în interiorul continentului, dar oboseala o răzbi. Coborî din înalt, aşezându-se pe o colină, gândindu-se că androidul blestemat şi jucăria lui ucigaşă sunt departe, mult prea departe pentru a constitui un pericol.

“Dar colina asta se mişcă!”, exclamă zburând şi alegând alt loc de odihnă, un copac înalt şi pietrificat de furtunile de praf.

– Dormim? auzi Art din direcţia unei excrescenţe semănând cu un cap de umanoid.

Văzu o a doua protuberanţă a colinei, apoi o a treia, amândouă identice cu prima.

– Eu vreau să dorm, spuse Capul 2, dar ăsta ce vrea?

– Nu ştiu. Vrei, mă?

Capul 3 căscă ochii mari, parcă trezit din vis, şi privi uimit celelalte capete.

– Nu, nu acum. Acum gândesc.

– Nouă ne e somn, iar ţie îţi arde de gândit, se enervară celelalte două capete.

“Hm, râse Art uitând de oboseală şi de tot, ăsta e un balaur tricefal. De când n-am mai

văzut eu un balaur tricefal, se bucură urmărind movila. Credeam că au dispărut. Ăsta trebuie să fie unul dintre ultimele exemplare.”

Văzu cum Capul 3 zâmbeşte ironic şi se ridică, privindu-le de sus pe celelalte două.

– Gândiţi şi voi! Veţi vedea ce relaxant e, spuse într-un târziu.

– E nebun, spuse Capul 2. Aşa face întotdeauna. Nu vezi ce frunte teşită are?

– Îşi bate joc de noi. Ştie că nu putem dormi decât dacă suntem toţi de acord.

– Am dormit destul, spuse Capul 3.

– Dacă stăm treji, ce folosim? întrebară celelalte două capete într-un glas.

– Nu vă recomand să staţi. V-am spus: cine gândeşte, nu se plictiseşte.

– Şi, dacă mă gândesc, ce folosesc? se enervă Capul 1. Mai bine opreşte-te din gândit

şi hai să mişcăm braţul drept; a amorţit. Să scoatem ghearele de oţel! Vine un om pe cărare. E încă departe, dar se îndreaptă spre noi.

– Trebuie să fie delicios, spuse Capul 2 căscând.

“Delicios pe dracu’, gândi pasărea Art. Numai plastic şi metal.”

– De cap să-i fie, se enervă Capul 3, gânditor, plictisit de discuţie. Numai la stomac

vă e gândul. La mâncare şi la somn.

– Nu putem să lăsa oamenii să treacă, aşa, fără să-i mâncăm. E păcat de ei; altă

menire n-au. Sunt atât de grăsuţi şi de tâmpi…

– Nu cred, se opuse gânditorul. Ce suntem noi să mâncăm toţi tâmpii? Las’ să treacă

vreunul mai isteţ, un Făt-Frumos, ceva…

– Astea sunt poveşti de adormit copiii. Dacă era măcar unul isteţ printre ei, nu

ajungeau în rezervaţii subacvatice. Şi apoi, îl mănânc eu, nu tu, spuse Capul 2.

– Dar tot în stomacul nostru ajunge. Deunăzi aţi mâncat herghelia aceea de cai şi nu

v-aţi uitat că ăla mare era din lemn.

– Avea oameni înăuntrul lui.

– Cu toate că mă gândesc, şi mă gândesc intens, nu pot pricepe ce căutau acolo. Cred

că voiau să ajungă la noi în stomac şi să ne ucidă.

– Suspiciuni. Nu s-a întâmplat nimic.

– În loc să zici merçi că noi mâncăm şi te hrănim şi pe tine, faci nazuri, se burzului

Capul 1.

– V-o fi lene ?

– Vai, Doamne ! Unde duce mintea multă ? ! O să murim de foame.

– Cred şi eu, spuse somnorosul Cap 1. Dacă trece şi grăsuţul ăsta cu calul lui, iar

aşteptăm până ne săturăm, mai mult de aşteptat.

– De unde ştii că e cu calul ? întrebă Capul 2.

– Nu-l vezi ?

Capul 2 se întoarse ridicând perdelele pleoapelor, făcând ochii mari. Omul şi tractorul

veneau cu viteză spre balaur.

“Nu e cal, e tractor. O să facă indigestie”, râse Art şi zbură înţepenindu-se în apropiere de ocularul microscopului.

– Acum ce facem? întrebă Ina. Nu se mai vede nimic.

Hana ridică din umeri şi privi acţionând manetele pentru mărirea imaginii şi schimbarea de unghi.

– Priveşte!

– Se vede ceva printre penele păsării afurisite.

– Ce se vede?

– Uită-te! Capul 2 se vaită că nu pot să se mişte fără acordul Capului 3.

Hana privi.

– Un cap duce mai multe picioare, dar trei capete nu sunt în stare să mişte un deget,

auziră cele două femei. E în ordinea firii să participe toată suflarea la o mişcare.

– Păi sigur, spuse şi Capul 1. Cum să te deplasezi într-o direcţie când unul trage hăis

şi altul cea?

– Asta ar fi totuşi bine, dar nu vezi, ăsta nu ştie altceva decât să gândească.

– Mai bine am dormi. Am uita de foame.

– Ca să dormi, ăsta trebuie să înceteze cu gânditul, să ne ajute să găsim un loc

ascuns, printre arbori, sau să ne întindem oasele obosite în hruba vreunui castel.

– Să îi dăm un somnifer!

– De unde dracu’ somnifer? Cea mai apropiată farmacie e la cincizeci de mile

depărtare şi e acoperită de dărâmăturile ultimului cutremur.

– Bine e de grăsuţul ăla de om; un cap, un stomac şi-o gaură-n fund. Poate să meargă

unde vrea, nu dă socoteală la nimeni, spuse Capul 1 privind chiorâş către Capul 3, să vadă ce zice.

– Cred că omul ne e superior, totuşi, completă Capul 2.

– Vedeţi? râse gânditorul. Aţi început să deveniţi raţionali. Foamea vă face deştepţi.

– Deştepţi, deştepţi, da’ o să murim. Şi o să mori şi tu. Nu ţi-e frică?

– Hai să luăm exemplu de la oameni! Să fim un singur trup şi un singur suflet! Să-l

mâncăm pe călăreţ, se rugă mâncăciosul.

– Îl mâncăm, dar dacă e dat cu tot felul de spray-uri?

– Nu e dat, spuse Capul 2. Mirosul meu bate la zeci de mile şi e foarte fin.

– La fel ca şi auzul meu, completă Capul 1, somnorosul.

– A propos, spuse capul gânditor, văd că are o ghitară. O fi cântând muzică folk?

– De ce?

– Nu pot să-i înghit pe ăştia cu muzica lor…

– Nu-l înghiţi tu, îl înghiţim noi.

– O să facem indigestie, insistă gânditorul Cap 3. Vreţi să mâncaţi ceva ce nu-mi

prieşte.

Art privi în depărtare şi văzu ce fel de ghitară apucase omul în mâini în timp ce cobora

din tractor.

“Ghitara asta cântă un cântec al morţii”, se înfioră pasărea, fericită că părăsise arborele,

înălţându-se până aici, în văzduh.

În timp ce Capul 1 şi Capul 2 încercau să-i explice Capului 3 că muzica ajută digestia

şi că te adoarme cât ai zice peşte, omul încărca automatul.

Patru rafale îi fură deajuns pentru a da gata balaurul tricefal.

Capetele 1 şi 2 zăceau pe jos, retezate din gât, cu ochii măriţi de mirare în faţa morţii, în timp ce Capul 3 îşi lingea sângele de pe faţă, sânge scurs din rana provocată de un glonte rătăcit, ce ricoşase zburându-i urechea.

“Mâncăciosul zace pe jos, cu o mare parte din gât, somnorosul e făcut zob, eu am o rană uşoară şi pot încă să gândesc”, evaluă Capul 3 pagubele. “Ce bine e să gândeşti”, îşi spuse. “Am scăpat, aşa că pot să fac ce vreau. Singur, îmi pot desfăşura aventura spiritului.”

Bucuria îi fu, însă, de scurtă durată. Văzând gaura hidoasă din abdomen şi glontele din şira spinării, privirea i se întunecă de frică. Cuprins de fiorii morţii, adună ultimele puteri şi, concentrându-se, porni într-o fugă bezmetică spre vest, prăbuşindu-se în râu.

“Săracul !”, spuse pasărea pregătindu-se să coboare.

Mulţumit de treaba făcută, omul se urcase pe botul tractorului, cu privirile ridicate, aşteptând ca Art să intre în raza de acţiune a puştii automate.

– Tot am să te ucid, zburătoare blestemată!, strigă el distrugând fără nici un folos un

alt încărcător.

– Ha, ha, ha ! În lumea asta, nu ai nici o şansă, răspunse pasărea depărtându-se

instinctiv.

Se ridică, apoi plană cuprinsă de o stranie nelinişte, neliniştea ce o cuprindea, adesea,

înaintea furtunii. Numai că neliniştea avea acum o direcţie precisă.

“Poezia neliniştii urcă dealuri domoale”, îşi aminti un vers de demult. “Senzaţia asta

nu am avut-o niciodată şi nu e legată prin nimic de androidul de jos. Parcă aerul ce mă înconjoară e mai dens, parcă e o fiinţă ce vrea să-mi transmită ceva, parcă e suflarea vie şi caldă a unei zeităţi apuse”, gândi Art, lăsându-se torsionat de un curent magnetic.

Se opri o clipă, privind spre un anumit punct al cerului.

Involuntar, Ina se trase într-o parte.

– Pasărea asta se uită ţintă încoace. Parcă mi-a simţit prezenţa. Stinge repede

aragazul! S-a făcut foarte cald şi aici, în sufragerie. Lama de sticlă s-a încins.

Hana intui pericolul şi suflă spre lamelă.

– Prea târziu! strigă Ina.

Art se repezise cu viteză spre înalt. Depăşind punctul de vrajă, ieşi din raza vizuală a

pilotului, prin ocularul microscopului, şi se lovi de tavanul sufrageriei, căzând pe podea, sub privirile stupefiate ale Inei.

Lamela timbrului se răcise brusc, când suflase Hana, adunând nori grei pe cer.

“Nu poţi fi sigur de nimic aici”, îşi spuse astronautul înregistrând din nou umiditatea,

crescută brusc. “E o lume parcă inventată, o lume pustie. Pustiu obsedant, pustiu peste tot”, gândi trăgând încă o duşcă de alcool, pornind motorul, în timp ce pasărea Art, legată fedeleş, într-o pătură, cu frânghia de rufe, se uita speriată la cele două femei, speriate de asemeni.