Vine Ignatul!

Publicat de Cosmin Meca, 18 decembrie 2016, 09:00

Începuturile acestui obicei – sacrificiul sângeros și ritul funerar de incinerare (pârlitul porcului) – trebuie căutate în epoca preistorică. Acestea au supraviețuit în ținuturile românești extracarpatice, dar este atestat, în diferite faze de involuție, pretutindeni în România. Credințele, obiceiurile și practicile magice referitoare la mesajul funest, la prinderea și înjunghierea victimei, semnele făcute pe corp (pe frunte, pe ceafă, pe spate), jumulirea părului pentru bidinele și jupuirea pieii pentru opinci, pârlirea (incinerarea simbolică), ciopârțirea corpului, grăsimea folosită la farmece, descântece și prepararea leacurilor, alimentele rituale preparate din diferite organe vitale ale animalului, formulele magice și multe altele sunt relicve ale sacrificiului, prin substituție, ale zeului care moare și renaște, împreună cu timpul, la Anul Nou.

În desfășurarea sacrificării porcului se respectau anumite condiții de timp și spațiu. Sacrificarea nu poate fi începută înainte de ivirea zorilor și nici nu poate depăși apusul soarelui. Trebuie să aibă loc pe lumină, întrucât numai lumina poate ține la distanță, prin puterea ei arzătoare, spiritele malefice, ce-ar încerca să anuleze virtuțile sacrificiului. Totodată, locul ales pentru tăierea porcului este supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat și stropit cu apă sfințită sau cu apă neîncepută, pentru a îndepărta duhurile necurate.

Bărbații se ocupă de partea mai urâtă, dar și mai plină de simboluri, care implică înjunghiatul propriu-zis și pârlitul porcului. Tradiția cere ca cel care taie porcul să fie un om curat, care, înainte de sacrificiu, să meargă la Biserică, să se spovedească, părintele iertându-i și păcatul uciderii porcului. În unele regiuni chiar și gospodăria este sfințită înainte de sacrificare. În tot acest timp, proprietarii aleargă porcul prin grădină „ca să scoată frica din el”, pentru că se spune că porcul, în noaptea din ajunul Ignatului, își visează cuțitul apoi amuțește ore în șir, ca și cum ar simți că i se apropie sfârșitul. Aceasta este perioada denumită de gospodari „tăcerea porcului”. După înjunghiere, porcul este spălat cu apă neîncepută și se spun descântece: „Carnea ta să fie/ Carne aurie”. Apoi, animalul este pârlit pe primele paie secerate de țăran în vară, puse deoparte, special pentru Ignat. În foc mai sunt aruncate ramuri de lemn câinesc și de iasomie, ca să iasă șoricul aromat. 

Se obișnuiește ca, după ce este gata de pârlit, să se pună un țol peste porc și să se suie pe el cei mici, să se bucure, pentru ca porcul să fie mâncat cu poftă. Tot atunci se ia bășica porcului și se pun grăunțe în ea, după care se pune la uscat. Se zice că după câtă gălăgie face bășica, atâta veselie și bucurie va fi în casa.

Femeia, de obicei, se ocupă de împărțirea cărnii pe categorii, dar numai după ce bărbatul face semnul crucii din cuțit pe fruntea animalului și zice „Doamne ajută să-l mâncăm sănătoși” și termină de tranșat porcul. Se pune deoparte carne pentru cârnați, caltaboși, tobă, pentru friptura de la pomana porcului.

Toți membrii familiei trebuie să se veselească și să se cinstească cu vin în jurul porcului, ca acesta să fie mâncat cu plăcere până la ultima bucată.

Pomana porcului se împarte comunității, săracilor, dar mai mult apropiaților. O parte din bucatele gătite din carnea porcului se duce preotului.

Sursa: agerpres.ro