Zece romance care au facut istorie

Publicat de Cosmin Meca, 31 august 2015, 09:20

1.Hariclea Darclée – Privighetoarea  Carpatilor

Hariclea Darclée s-a născut la Brăila, pe 10 iunie 1860, într-o familie cu rădăcini elene. Este una dintre personalitățile muzicale cele mai importante ale României și ale lumii. N. Carandino scria în cartea “Darclée”: la nașterea ei s-a prezis că “duduia va călători mult și va fi mereu în sărbătoare”. A debutat într-un recital de canto în 1881 pe scena teatrului din Brăila.

În februarie 1881 s-a căsătorit cu tânărul locotenent de artilerie Iorgu Hartulary. În 1886 pleacă la Paris, continuând să ia lecții de canto. “Am făcut progrese și sper să ajung departe. Mi se prezice un viitor strălucit”, scria Darclée familiei. Este remarcată la Paris de Charles Gounod, care îi încredințează rolul Margaretei din opera sa Faust, rol cu care își face debutul pe scena Operei, în anul 1888. A debutat pe 26 decembrie 1890 la Scala din Milano, fiind aplaudată chiar de Giuseppe Verdi.

Unul din cele mai importante momente pentru Hariclea a fost în 1900, când Puccini i-a oferit rolul Floriei Tosca. Premiera a avut loc la Roma, unde Darclée a cântat alături de tenorul Emilio de Marchi şi baritonul Eugenio Giraldoni (se pare … marea ei iubire).

Activitatea desfăşurată în perioada 1893 – 1910 a făcut-o cunoscută pe întregul mapamond, Darclée impunându-se pe principalele scene din Paris, Berlin, Florenţa, Roma, Buenos Aires, Lisabona, Monte Carlo, New York și Moscova.

Regele Carlos al Portugaliei, care-i trimetea adesea scrisori de dragoste, îi scria: “Dacă aș putea, te-aș păstra pentru mine și ți-aș cere mereu, mereu să cânți”, sau “Admir artista, iubesc însă femeia”.

Și-a dorit mereu să cânte în România unde era denumită “Privighetoarea Carpaților”. A susținut crearea Operei Române din București în 1921. S-a întors definitiv în România în septembrie 1936, cu intenţia de a găsi un post la Conservator, sau la Opera Română. Marea ei dorinţă a fost să înfiinţeze o şcoală românească de canto, dar nu a găsit susţinere din partea statului. Tradiția muzicală a rămas în familie, fiul său, Ion Hartulary-Darclée, devenind dirijor și compozitor.

A murit în sărăcie, uitată, fără ca autorităţile române să se intereseze de soarta ei. A fost înmormântată la Cimitirul „Bellu”, funeraliile fiind finanţate de către Ambasada Italiei.

Hariclea Darclée a avut în repertoriu 58 de roluri din 56 de opere compuse de 31 de compozitori. Din cele 56 de opere, 12 au fost interpretate în premieră absolută şi 16 în premiere locale foarte importante. 45 % din repertoriul ei reprezintă opere originale, ceea ce atestă poziţia singulară pe care o ocupă Hariclea Darclée în istoria tearului liric universal.

În 1960 a avut loc premiera filmului Darclée, regizat de Mihai Iacob.

Festivalul „Hariclea Darclée”, iniţiat de soprana Mariana Nicolesco în 1995, îi omagiază post-mortem strălucirea. Prima ediție a Concursului Internațional a avut loc în 1997 și de atunci se repetă la fiecare doi ani, în anul dintre o ediție și alta având loc Cursuri de Măiestrie Artistică, Master Classes.

 2.IRENE GHICA –  cea care i-a furat inima lui Errol Flyn

În noiembrie, 1949, rubricile de monden ale ziarelor de peste Ocean aveau o nouă preferată: o prințesă româncă de numai 19 ani, care i-a furat inima celui mai râvnit bărbat din Cetatea cinematografiei: Errol Flynn.

„Errol Flynn s-a logodit cu o prinţesă adolescentă”, titra publicaţia The Milwakee Sentinel, în secolul trecut.

Actorul australian era un playboy cu iz hollywoodian, iar ea era o prinţesă ingenuă, care la 17 ani fusese cucerită de şarmul şi siguranţa de sine ale lui Errol Flynn, atunci în vârstă de 40 de ani. Prinţesa Irene Ghica era româncă şi considerată „exotică”, toată lumea fiind de părere că relaţia lor va dura.

Cei doi s-au cunoscut la Paris şi au petrecut împreună vacanţe luxoase pe Coasta de Azur, înconjuraţi de prieteni bogaţi şi excentrici. Într-un interviu, Errol Flynn a declarat: „n-ai cum să nu te îndrăgosteşti de această tânără româncă, bogată şi independentă, cu cei mai frumoşi ochi albaştri din lume”. Între timp, Irene spunea: „Îmi place că Errol ştie să îşi ţină gura când vreau linişte”.

Totul s-a încheiat prost pentru prinţesa noastră, după ce s-a aflat că actorul ducea o viaţă dublă. În timp ce era cu Irene, el îi ceruse mâna lui Patrice Wymore, cu care s-a şi căsătorit. Irene Ghica s-a întors la Paris, unde a locuit cu mama ei. La finalul anilor ’50,  superba prințesă s-a căsătorit cu fostul soț al lui Michelle Morgan, William Marshall, pe care l-a părăsit aproape doi ani mai târziu, în 1961.

Prinţesa Irina-Pacifica Ghica s-a născut în 1932, la Bucureşti, şi face parte din ramura valahă a familiei Ghica, de origine aromână, care a dat de-a lungul timpului mai mulţi voievozi ai ţării Româneşti şi ai Moldovei, dar şi doi prim-miniştri, Ion Ghica şi Dimitrie Ghica, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Irina-Pacifica este fiica lui Ionel Ghica, pilot de avion care a murit într-un accident chiar în 1932, anul naşterii Irinei, şi a lui Ibi Golfineanu, o descendentă a unei importante familii de boieri din Oltenia. Când avea 12 ani, Irina a părăsit România cu mama ei, de teama sovieticilor, şi s-au stabilit mai întâi la Geneva și apoi la  Paris, unde mama ei s-a recăsătorit. Prinţesa Ghica are astăzi peste 83 de ani şi trăieşte liniștit și modest în Franţa.

3.Maria Cuțarida-Crătunescu – prima femeie medic din Romania

Maria Cuțarida-Crătunescu, născută la 10 februarie 1857, la Călărași (d. noiembrie 1919), a fost prima femeie medic din România. Militantă feministă activă, a înființat în 1897 Sociatatea Maternă, iar în 1899 a organizat prima creșă din țară.

Şi-a făcut studiile liceale la Şcoala Centrală din Bucureşti şi la Zürich, loc unde s-a înscris şi la Facultatea de Medicină, în 1877. După puţin timp s-a transferat la Universitatea din Montpellier, unde şi-a susţinut teza de licenţă, iar stagiul de spital şi de pregătire pentru doctorat l-a făcut la Paris. În 1884 devine doctor în medicină, cu teza L’hydrorrhée et sa valeur sémiologique dans le cancer du corps del’uterus (Despre hidroreea şi valoarea ei semiologică în cancerul corpului uterin).

Maria-CratunescuCât timp a studiat în străinătate, ziarele din Bucureşti i-au urmărit evoluţia: în „Pressa” apărea un articol cu titlul O româncă în străinătate vorbeşte despre succesele sale la studii, iar în „Românul” un articol vorbea despre O româncă, doctor în medicină. În toamna aceluiaşi an s-a întors în ţară, pentru a obţine dreptul de liberă practică şi a-şi echivala diploma din străinătate. Examenul l-a trecut cu calificativul magna cum laude. Şi-a deschis o clinică particulară, dar a făcut şi cerere către Spitalul Brâncovenesc pentru un post de medic secundar la secţia „Boli ale Femeilor”.

A fost respinsă fără nici o explicaţie, oferindu-i-se un post de profesoară de igienă. A reuşit, în 1885, să ocupe un post de medic secundar la Spitalul Filantropia din Bucureşti, unde acorda consultaţii gratuite. Deşi s-a pregătit foarte bine pentru concursul în vederea obţinerii gradului de medic primar ginecolog, Maria Cuţarida-Crătunescu nu a reuşit să ia concursul. Din 1886 a devenit şef al catedrei de igienă de la Azilul „Elena Doamna”, iar din 1891, şi al secţiei de ginecologie de la Filantropia. Dar, în 1894, Eforia Spitalelor a decis să modifice profilul secţiei unde lucra din ginecologie în chirurgie ginecologică, schimbându-se astfel şi programa concursului. Maria Cuţarida-Crătunescu protestează, dar fără rezultat, iar conflictul între ea şi Eforie s-a adâncit, ajungându-se la demisie.

A înfiinţat în 1897 Societatea Materna, cu scopul de a ocroti copiii săraci, iar doi ani mai târziu a organizat prima creşă, la Fabrica de Tutun din Bucureşti, unde a asigurat şi consultaţii pentru 2000 de muncitoare, în perioada 1885 – 1898. A prezentat la Congresul acţiunilor feministe, ţinut la Paris în anul 1900, lucrarea Le Travail de la femme en Roumanie, (Munca femeii în România), alcătuind o statistică a femeilor care au reuşit să promoveze intelectual: „Numărul ce rezultă din titlurile academice acordate celor 825 de fete în decurs de 26 de ani vorbeşte îndeajuns în favoarea activităţii noastre intelectuale. Într-adevăr, din 1875, de la promovarea primei fete cu bacalaureat în România, numărul lor s-a ridicat până la 432 bacalaureate, 40 licenţiate în Litere şi 21 licenţiate în Ştiinţe, 12 doctorese în Medicină…, o doctoreasă în Drept de la Facultatea din Paris, şi o licenţiată în Drept, 319 profesoare de şcoală secundară de fete şi 2 licenţiate în Farmacie. Dacă la acest număr se adaugă cel al artistelor noastre şi al femeilor de litere fără titlu, acesta va fi destul de elocvent pentru a arăta cât de mare este la românce elanul entuziasmului pentru munca intelectuală”.

Maria Cuţarida-Crătunescu a reuşit datorită devotamentului său pentru carieră, să participe la mai multe congrese internaţionale. „A fost foarte dedicată carierei şi cât a trăit a vrut să demonstreze lumii întregi că şi femeile pot studia şi pot ajunge foarte departe“, spune Nicolae Ţiripan, directorul Arhivelor din Calaraşi.

A fost invitată şi la congresele de la Bruxelles (1907) şi Copenhaga (1910), unde a prezentat acţiunile iniţiate de medicina românească împotriva mortalităţii infantile şi un studiu asupra creşelor din România. A fost mobilizată, în timpul Primului Război Mondial, la Institutul şi internatul Evanghelic (Spitalul Militar temporar nr. 134). La sfârşitul acestuia, din motive de sănătate, Maria Cuţarida-Crătunescu se vede nevoită să se retragă din activitatea medico-socială.

4.Maria Elena Viviane Eva Bjørnson –  prima scenografă a celebrului musical „Fantoma de la Operă”

Maria Elena Viviane Eva Bjørnson, născută la Paris la 16 februarie 1949, era pe jumătate româncă. Mama ei, Mia Prodan, era originară din Cluj și făcuse studii la Sorbona. Tatăl ei a fost un om de afaceri norvegian, Bjørn Bjørnson, al cărui bunic, Bjørnstjerne Bjørnson, era dramaturgul câștigător al Premiului Nobel pentru literatură. Tatăl ei era însurat cu altă femeie când a cunoscut-o pe Mia Prodan şi iniţial a refuzat să îşi recunoască fiica. Mia l-a dat în judecată şi a câştigat, iar Bjørnson a fost obligat să plătească pentru întreţinerea Mariei. Maria și mama ei au plecat de la Paris și s-au stabilit la Londra.

A urmat cursurile la Glen Byam Shaw School, apoi la Central School of Art Design, unde l-a avut profesor pe scenograful Ralph Koltai. Şi-a început cariera în 1970, la „Citizens Theatre “ din Glasgow, a mai lucrat pentru „Scottish Opera” şi pentru Wexford Festival, iar recunoaşterea ei a venit odată cu spectacolul „The Tempest”, pus în scenă la „Royal Shakespeare Company”, în 1983.

Succesul l-a cunoscut odată cu punerea în scenă a spectacolului „Fantoma de la Operă”, considerat cel mai grandios musical al lumii, pentru care a primit premiul Tony și premiul Drama Awards, pentru elementele senzaționale folosite în spectacol: candelabrul care cade, scările care se schimbă și gondola subterană, toate reprezentând și astăzi repere în lumea scenografiei.

Alte producții semnate de Maria Elena Viviane Eva Bjørnson: Aspects of Love, Follies, The Cherry Orchard, Measure for Measure, The Blue Angel, Camille, Hamlet, The Tempest, A Midsummer Night’s Dream, The Way of the World, Plenty, Phèdre, Britannicus, The Lulu Plays, Creditors, Cat on a Hot Tin Roof, The Lonely Road și The Cherry Orchard.

A lucrat pentru teatre precum:  The Royal Opera House, La Scala, Bastille Opera, Teatro Verdi Maggio Musicale Florence, Teatro Carlo Felice, Batignano, Glyndebourne, Geneva, English National Opera, Netherlands Opera, Opera North, Welsh National Opera and Scottish Opera.

Maria mai primit Medalia de aur la Quadreniala de scenografie din Praga, în 1975, şi Premiul Franco Abbiato, în 1999. Creaţia ei pentru „Fantoma de la operă” a devenit reper în domeniu şi a restabilit standardele din scenografie.

După succesul spectacolului „Fantoma de la operă”, află ca tatăl ei a murit, lăsându-i moștenire averea: două fabrici, una de perne și saltele și alta de flori de mătase, o fermă de vulpi și mai multe case de vacanță pe coasta Norvegiei. Deși a cunoscut și sărăcia și bogăția, o mare parte din banii moșteniți, dar și din cei câștigați de ea, i-a donat unor asociații caritabile din România, susținând în carieră studenții la design. Apoi a inființat Asociația scenariștilor și autorilor români și a susținut proiecte de terapie prin vorbire în Sri Lanka.

Maria a fost director de cursuri (design de teatru) la Școala Centrală de Artă și Design. A murit la Londra, la 13 decembrie 2002. Avea doar 53. Înainte de deces, Maria Prodan pregătea producţiile „Il Trovatore”, pentru Opera din Paris, „Les Troyens”, pentru Opera Metropolitană, şi „The Little Prince”, pentru Houston Grand Opera, toate trei avându-l ca regizor pe Francesca Zambello.

În 2006, a fost renovat teatrul „Young Vic” din Londra și s-a redeschis sub denumirea „Teatrul Maria”, în onoarea ei. Primul spectacol de la „Teatrul Maria” a fost „Dragoste și bani” de Dennis Kelly, regizat de Matthew Dunster, scenografia Anna Fleischle.

În 2011 la a 25-a aniversare a spectacolului „Fantoma de la operă”, candelabrul din spectacol, considerat cel mai mare triumf din cariera Mariei, a fost numit „Maria” în onoarea ei, cu numele încrustat pe partea interioară a piesei originale.

5.Maria Virginia Andreescu Haret – Prima femeie arhitect din lume

Maria Virginia Andreescu Haret (n. 21 iunie 1894 – d.6 mai 1962) a fost prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general, statut recunoscut prima dată în cadrul celui de-al XVI-lea Congres de Istorie a Științei organizat la București, în 1981.

A fost nepoata pictorului Ion Andreescu și a fost căsătorită cu fiul lui Spiru Haret.

Maria Virginia Andreescu a rămas orfană de mamă la 9 ani și s-a ocupat de cei trei frati și de gospodărie. A făcut liceul în particular, luându-și bacalaureatul la liceul Mihai Viteazul. La 18 ani a intrat prima la Școala Superioară de Arhitectură. În paralel a studiat Belle-Arte și a realizat un număr mare de acuarele care, astăzi, fac parte din Colecția de Stampe a Bibliotecii Academiei Române. S-a perfecţionat la Roma, unde a luat parte şi la cercetări arheologice.

În 6 iulie 1919 proiectul ei de diplomă cu tema „O Academie de Arte Frumoase” a obţinut calificativul maxim: „admis cu menţiunea foarte bine”. Proiectul a fost prezentat la Expoziţia absolvenţilor Şcoalei de Arhitectură ţinută la Ateneul Român în anul 1925 şi a fost distins cu premiul Ministerului Instrucţiunii Publice.

Din 1923 a lucrat în serviciul tehnic al ministerului Educației nationale, de unde s-a pensionat în 1947. În perioada interbelică a reprezentat România la Congresele internaționale de arhitectură la Roma, Paris, Moscova și Bruxelles. Pentru activitatea sa a primit de-a lungul vieții nenumărate premii care i-au confirmat valoarea.

A colaborat cu arh. NICOLAE GHICA BUDEŞTI la cele patru volume din “Evoluţia Arhitecturii în Muntenia şi Oltenia”.

Printre cele mai importante realizări ale sale se numără o serie de blocuri de pe Calea Victoriei (printre primele la care s-a utilizat betonul armat), pavilionul adminstrativ și dependințele subterane ale Aeroportului Băneasa, Liceul „Gheorghe Șincai” și Colegiul Național „Cantemir Vodă” din București, imobilul fostei Societăți „Tinerimea Română”, Liceul „Dimitrie Cantemir” din București, Facultatea de Medicină – Centrul de cercetări antropologice, Biserica Ghencea – Calea 13 Septembrie, Casa Haret, Şcoala normală de fete – Bârlad, Liceul model de fete – Focşani.

A decedat la 6 mai 1962 la Bucureşti şi a fost înmormântată la Cimitirul Bellu Ortodox, alături de soţul ei SPIRU HARET (1892-1970) şi socrul, acad. Prof. univ. Ministrul al Instrucţiunii SPIRU HARET (1851-1912).

La comemorarea a 50 de ani de la moartea sa, a avut loc o conferința, susținută de profesorul Virgiliu Z. Teodorescu, la care s-au proiectat imagini ale clădirilor construite de ea, fiind un omagiu adus primei femei arhitect din lume. Nu a fost doar o deschizătoare de drumuri, ce a făcut mai ușor de implinit visul altor femei de a deveni arhitect, ci și un foarte bun arhitect, dovadă rămânând clădirile care îi poartă semnătura, fiind o femeie care a adus cinste țării noastre.

6.Mitza Bricard, creatoarea pălăriilor Dior si muza parfumului „Mitzah” creat de Dior

Mitza Bricard – designer de pălării, stilist, a fost șefa departamentului de creație a casei Dior. În anii ’50, Mitza Bricard era tot timpul în preajma lui Dior, fiindu-i și prietenă bună.

Despre ea, Dior spunea: „Este una dintre acele persoane rare pentru care eleganța este singura rațiune de a trăi”.

Kay Thompson spune în cartea sa (From Funny Face to Eloise): „Mitza nu umblă niciodată fără turban și fără perle.”

„Mitza Bricard umplea saloanele pariziene cu bârfe și povești de-amor. Încă din anii 1930, puținele tabloide de cancan relatau despre extravaganța acestui personaj care nu purta niciodată lenjerie intimă și își trăgea cu nonsalanța rochiile atent croite și cămășile delicate direct pe pielea goală. Valuri de hârtie relatau despre poveștile ei amoroase, multe dintre ele sfârșindu-se în scandaluri pătimașe cu iubiți mult mai tineri decât ea. Iar articolele dedicate modei analizau bijuteriile scumpe și somptuoase care ii dădeau o notă de personalitate în plus. Pentru că la Mitza farmecul stătea în atitudine! Ea a fost aceea care a impus în moda pariziană culoarea lila și panthere – jungle. Se spune că Mitza avea mereu la incheietura mâinii o eșarfă mică, ‘leopard-jungle’ pentru a acoperi o cicatrice, semnul durerii unei mari iubiri. Turbanul, șiragul cu perle, pantofii stiletto făceau parte din recuzita sa zilnică și personală. Întrebată odată de presă care sunt florile sale preferate, Mitza a răspuns fără să clipească, sau să se gândească macar o secundă: Cartier!

Gurile rele afirmau cu mare invidie faptul că avea acel ‘je ne sais quoi’ care le scotea din minți pe femei și îi fascina pe bărbați. Se zice că niciodată nu era greu să o găsești deoarece întotdeauna era fie acasă, la Ritz sau la Dior. Dincolo de zona bârfelor de salon, Mitza a reprezentat pentru Casa Dior o sursă inepuizabilă de senzualitate, ‘nudul’ în forme voluptoase îmbrăcat în blănuri moi și tigrate.

Ea l-a inspirat pe genialul creator în realizarea unuia dintre cele mai bine vândute parfumuri care poarta numele ‘Mitzah’, un parfum exclusivist, un parfum cald, ca un chihlimbar. Mitza Bricard a fost muza lui Christian Dior, legătura sa directă cu proiecția ideală a feminității. El a avut curajul să creeze parfumul amintirilor care i-a urmat în tăcere pe bărbații plecați la război. Parfumul ca o adiere rămas în liftul suspendat între etaje și persoane. A reprezentat rafinamentul salonului Couture din 1950. A fost un parfum predestinat să fie urmat de decolteuri atent studiate, de mănuși și port-țigaret, de haine de nurcă și bijuterii perlate. Parfumul ‘Mitzah’ era chintesența și reflectarea acestei lumi.”

După moartea lui Christian Dior, Jacques Rouët, care i-a construit afacerea din umbră, a organizat o conferință de presă, în cadrul căreia a declarat că Mitza va continua să lucreze la casa Dior. „Mitza Bricard va continua să imprime bunul ei gust asupra colecțiilor”, spunea atunci Rouët.

Modelul „Leoprad”, turbanul și culoarea lila în moda feminină au evoluat și s-au impus permanent în moda fiecărui secol. Mitza Bricard rămâne faimoasă pentru aducerea acestor teme în casele de modă. Assouline a publicat un volum de lux dedicat produselor Dior (modă, parfum, bijuterii) inspirate de muza lui Dior, Mitzah Bricard.

7.Nadia Comăneci- primul 10 din istoria Jocurilor Olimpice

Nadia Comăneci s-a născut pe 12 noiembrie 1961 la Oneşti. A început să practice gimnastica în oraşul său natal, concomitent cu viaţa de elev. Descoperită de către cuplul de antrenori Béla şi Martha Károly a devenit în scurtă vreme cea mai importantă sportivă a lotului României. La 11 ani a reuşit performanţa de a câştiga primul titlu de campioană naţională. După prestaţia exemplară de la nivel intern, Nadia, în vârstă de 13 ani, a reprezentat pentru prima dată România la Campionatele Europene din Norvegia (1975). Rezultatele concursului au dat măsura talentului său, gimnasta reuşind să-şi adjudece trei medalii de aur şi una de argint. Un an mai târziu, la Jocurile Olimpice de la Montréal, Nadia a impresionat prin exerciţiul său întreaga lume sportivă, obţinând prima notă de 10 din istoria jocurilor olimpice moderne şi un palmares de invidiat, 3 medalii de aur (bârnă, individual compus, paralele), o medalie de argint (echipă) şi una de bronz (sol). Talentul său extraordinar a fost recunoscut la nivel internaţional, prestigioase voci din lumea sportului, cum ar fi BBC Sport, acordându-i titlul de „personalitatea sportivă a anului 1976”. Agenţia de ştiri Associated Press a desemnat-o „Atleta anului”, iar administraţia Nicolae Ceauşescu i-a acordat titlul de „Erou al Muncii Socialiste”, fiind cea mai tânără deţinătoare a acestei distincţii.

La Campionatele Europene din 1977 a obţinut 2 locuri întâi (la individual compus şi paralele) şi un loc doi (la sărituri), însă Bucureştiul a decis să retragă lotul naţional din concurs înaintea anunţării rezultatelor finale (suspiciuni de partizanat din partea arbitrajului). Cariera sportivă a gimnastei a înregistrat un regres în 1978, cauzat în mare măsură de schimbarea bazei de pregătire şi lipsa de armonie din viaţa privată a acesteia. Campionatele Europene din 1979 au făcut dovada calităţii sale excepţionale, astfel că Nadia şi-a adjudecat al treilea titlu de campioană. Nota de 9,95 obţinută pentru exerciţiul de la bârnă din cadrul Campionatelor mondiale din 1979 a contribuit în mod hotărâtor la plasarea echipei naţionale pe primul loc al podiumului, în ciuda faptului că sportiva suferise o perioadă de spitalizare din cauza unor probleme apărute la încheietura mâinii.

Jocurile Olimpice de la Moscova (1980) i-au completat palmaresul cu 2 medalii de aur (bârnă şi sol) şi 2 medalii de argint (echipe şi individual compus). Nadia şi-a anunţat retragerea din activitatea competiţională patru ani mai târziu, urmând a se implica în procesul de pregătire al tinerilor gimnaşti ca membru al Federaţiei Române de Gimnastică. A trecut ilegal frontiera româno-maghiară în noiembrie 1989 şi după un parcurs itinerant se stabileşte în America, unde a căutat să-şi folosească numele ca brand în vestimentaţia gimnaştilor. Cuplul Conner-Comăneci este dedicat descoperirii şi promovării tinerelor talente ce frecventează Bart Conner Gimnastics Academy. Nadia deţine o seamă de funcţii de reprezentare pentru România – este preşedinte onorific al Federaţiei Române de Gimnastică, preşedinte onorific al Comitetului Olimpic Român, Ambasador al Sportului Românesc, iar din 2003 consul onorific al ţării noastre în SUA.

În 1999 a fost desemnată, în cadrul unei festivităţi vieneze, „sportiva secolului al XX-lea”. Un an mai târziu, statul român i-a conferit Ordinul Naţional „Steaua României”. „Viaţa pe care o am în prezent – se destăinuie Nadia – este rezultatul a ceea ce am făcut în copilărie. Când privesc în trecut, pot zice că sunt fericită că mama mea m-a dus la gimnastică. Nu m-am apucat de acest sport pentru a dobândi celebritatea, pur şi simplu aşa a fost să fie”. Cu cinci medalii olimpice de aur, trei de argint şi una de bronz, Nadia se numără printre cele mai bune gimnaste şi sportive ale tuturor timpurilor.

8.Smaranda Brăescu – prima femeie pilot din Romania

A fost prima femeie pilot din România, prima femeie paraşutist cu brevet din România și printre primele în lume. S-a născut în satul Hănțești, comuna Buciumeni, din județul Covurlui, ulterior județul Tutova, actual în județul Galați. Între anii 1924-1928 a absolvit cursurile Academiei de Belle Arte din București, secția de Artă Decorativă și Ceramică. La 5 iulie 1928 a executat primul salt cu parașuta, de la înălțimea de 600 de metri. “În anul 1931 a primit de la Comandamentul Aviaţiei Militare aprobarea de a încerca să doboare recordurile feminine stabilite în Europa şi America. Astfel, în ziua de 2 octombrie 1931, escortată de două avioane, unul medical, iar altul cu un oficial al Aeroclubului, a decolat la bordul unui avion francez, de pe aerodromul din Pipera. Avionul, model Potez XIII, pilotat de aviatorul Alexandru Papană, s-a ridicat până la altitudinea de 6000 m, de unde Smaranda Brăescu a efectuat saltul cu paraşuta, fără mască de oxigen. Altitudinea de 6000 m a fost confirmată de barografele supravegheate de oficialul Aeroclubului, precum şi de altimetrul avionului, care în momentul saltului indica 6200 m. După cele 21 minute şi 25 secunde cât a durat saltul, paraşutista a avut o aterizare reuşită, într-un lan de porumb din Bărăgan, în apropierea gării Sărăţuica, la 28 km de Slobozia. Saltul a fost confirmat de Federaţia Aeronautică Internaţională. În acest fel Smaranda Brăescu deţinea recordul naţional la saltul cu paraşuta, atât la femei cât şi la bărbaţi, precum şi recordul feminin la nivel mondial. Pentru acestă performanţă a fost decorată cu Crucea de Aur a ordinului Virtutea Aeronautică.

Dorinţa de a fi recordman mondial a dus-o în SUA. Aici, pentru a depăşi recordul bărbătesc de 21 171 picioare (7233 m) deţinut de un american, se antrenează la San Francisco, cu acordul Departamentului Apărării, în perioada 7/10 ianuarie 1932. La 19 mai 1932, avionul a atins altitudinea de 24 200 de picioare (7 400 m), de unde a sărit. Barograful a fost trimis la Washington National Aeronautic Association, unde a fost recunoscută şi proclamată învingătoarea recordului mondial de coborâre cu paraşuta. “ (enciclopedia României)

Vorbind cu reporterii, Smaranda Brăescu descrie astfel salturile ei cu parașuta, considerându-se: „Suspendată în nemărginire.”

index„Ești curios să știi, ce senzații stranii am, când mă aflu suspendată în nemărginire, între cer și pământ? Ar trebui o atentă și meticuloasă notație psihologică, care să înregistreze clipă cu clipă, sbuciumul și frământarea mea intimă. Cu două zile înainte, sunt prada unei stări de spirit particulare. Nu se poate descrie. Se simte. În sfârșit, am ajuns pe stadion. Mecanicii mi-aduc parașuta. Trebuie s-o aranjez. Îmi tremură tot corpul, dar mâna lucrează calmă, liniștită, cu precizie matematică, cu calcul științific. Când m-am urcat în avion și când se îndepărteză de pământ, am nervi. Sâcâitori, enervanți. Avionul face câteva viraje. Căutăm locul prielnic pentru săritură. Ei bine, se întâmplă atunci un fenomen surprinzător, a cărui taină n-am reușit încă s-o descifrez. Nervii înghiață. Nerăbdarea se risipește. Starea aceea particulară se pierde în înălțimi… Intervine calmul. Lucrez cu atâta tact și cu atâta sânge rece, încât, mai târziu, în ceasurile mele de insomnie și de meditație, mă minunez singură. Dar, iată, am ieșit din cabina avionului. Cu o mână crispată, cuprind bara rece, mă uit în jos, privesc terenul, privesc altimetrul, care indică înălțimea, fac o rugăciune mută… și-mi dau drumul. Din momentul în care mă arunc și până când se deschide parașuta, trec prin cele mai grozave chinuri. Mă întreb înfrigurată: – Se deschide ori nu se deschide? Două alternative: moartea sau viața. Secundele mi se par ceasuri. Inima îmi stă în loc. În sfârșit, simt o scuturătură puternică. Parașuta s-a deschis! Nu-ți poți închipui, câtă dragoste porți în aceste momente pânzei aeriene, care te-a salvat! Mă uit în jos, mă uit în toate părțile. Se aud : murmurul mulțimii, aplauzele, muzica. La 100 metri deasupra pământului, trec prin al doilea sbucium. Simt că vin prea repede. S-ar putea să cad sdrobită în țărână.

Nu mi-e teamă de moarte, m-ar durea o invaliditate, dar m-ar chinui mai greu insuccesul…”

Proprietară a două avioane, un biplan de tip Pevuez şi un bimotor de tip Milles Hawk, în 1932 a stabilit, cu cel de-al doilea avion, primul record de traversare a Mării Mediterane, în 6 ore şi 10 minute, străbătând distanţa de 1.100 km, între Roma şi Tripoli.

“În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost activă ca pilot în ‘Escadrila Albă’ de avioane sanitare, pe frontul de Răsărit şi apoi pe frontul de Vest, în cadrul escadrilei nr. 13, în Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia, fiind decorată cu crucea ‘Regina Maria’, clasa III, în 1943. ” (enciclopedia României)

O stradă din Bucureşti a fost denumită în memoria sa, iar în decembrie 2010 a fost lansat „Jurnalul celebrei Smaranda Brăescu”, semnat de Ana Maria Sireteanu şi Tudor Sireteanu, strănepoţi ai renumitei paraşutiste românce.

9.Sarmiza Bilcescu- prima femeie din lume care a devenit Doctor in drept

O astfel de personalitate merită să fie cunoscută și să i se urmeze exemplul. Biografia Sarmizei Bilcescu-Alimănişteanu este scrisă de oameni de seamă ai vremii și este plină de poveștile de suflet ale celor ce i-au fost în preajmă, sau de cei care i-au cunoscut munca și au dorit să lase în scris palmaresul strălucit al primei avocat din țară și din Europa, prima femeie doctor în drept din întreaga lume.

Redăm mai jos câteva fragmente dintr-un material prezentat de Prof. Ion Hiru în revista Agero. Textul este redat cu multă căldura și ne clădește o imagine a unei femei într-adevăr deosebite.

„La 25 aprilie 1867, copilul mult aşteptat al familiei Bilcescu, se naşte şi este o fată, care de la vârsta de cinci ani începe să se comporte ca un băiat. Tatăl îşi numeşte fata „băiatul meu”. Copilăria şi adolescenţa le petrece mai mult la ţară. De la Sarmizegetusa i se spunea Miza. Învăţa, vizita prieteni, vecini, mai ales familia Brătianu. Era bătăioasă. Îi trântea pe cei trei Brătieni, Ionel, Vintilă şi Dinu, încât bătrâna Pia Brătianu îi spunea Voinica. Ea se va înscrie în pleiada româncelor de seamă, ducând peste hotare veste despre calităţile autentice ale Muscelului.

Sarmiza, contrar tatălui, care avea o linie a vieţii ascetică, era înzestrată cu o linie morală mai puţin rigidă, asemănătoare cu a mamei sale. Era generoasă şi poseda o mare simpatie pentru oameni. Trăia în Bucureşti, pe strada Sălciilor. Acasă, învăţase şapte ani cu dascălul Păun. Epoca copilăriei şi adolescenţei Sarmizei începe cu acel sentiment ostil faţă de expansiunea germană care ameninţa ţările Dunării. În mintea fetei se fortifică ideile naţionaliste. Idolul ei şi al întregii familii era Ion Brătianu, omul providenţial, capabil să dărâme alianţele tiranilor. În mai 1875 se constituise Partidul Naţional Liberal, despre care străinii spuneau că are ca vis realizarea unei „Dacii mari”. În acest mediu trăieşte familia Bilcescu, care oferă învăţătură solidă Sarmizei.

Prin sufletul Sarmizei trec ambiţii ce ţin atât de imboldul ei lăuntric, dar mai ales de a răscumpăra binele făcut de părinţi, de a se dărui cauzei celor mulţi, de a munci pentru progresul ţării şi a încerca să aducă alinare sărăciei şi nevoilor. Ceea ce trăia şi simţea Sarmiza era, de fapt, ceea ce simţea că voia ea să facă, chemarea ei socială. Împreună cu mama sa, Maria, pleacă la Paris, dar se întoarce repede datorită izbucnirii molimei holerei. Fusese înscrisă la Litere. Cât au stat în ţară, în cele şase săptămâni, Dumitru Bilcescu are ultimul cuvânt – urma să facă Dreptul, chiar dacă era o noutate pentru o fată. Tatăl avea încredere în fetiţa lui de 17 ani. Înscrierea la Drept a provocat mari reacţii. O femeie avocat era ceva curios. Dar fata ia toate examenele. Profesorii de aici, de la Sorbona, vedeau în înscrierea primei studente la Drept un semn de ostentaţie. Într-o ţară atât de înaintată mai existau astfel de prejudecăţi, nu admiteau că o femeie ar putea deveni avocat. Acesta este mediul în care studenta Sarmiza Bilcescu îşi începe cariera de „antemergătoare a feminismului”.

Pentru prima dată în istoria Universităţii, la 12 iunie 1890, la Facultatea de drept din Paris, o femeie îşi susţine teza de doctorat. Ziarele vremii consemnau acel eveniment la loc de cinste, anunţând titlul lucrării, „Despre condiţiunea legală a mamei în dreptul român şi francez”. Sarmiza avea doar 23 de ani în momentul susţinerii tezei. Lucrarea era străbătută de la un cap la altul de dialectica liberală – „omul liber urcă pe scara intelectuală”. Sarmiza Alimănişteanu promovează ideea egalităţii femeii cu bărbatul, în sensul sarcinilor şi drepturilor faţă de copii, a dreptului la tutelă al mamei. Dreptul francez a trebuit să recunoască legitimitatea propunerilor primei sale laureate. Întreaga presă mondială sublinia, în spaţii largi, despre reuşita universitară a Sarmizei Bilcescu. Ziarele reproduc fotografia româncei şi scriu articole despre neobişnuitul eveniment. „O tânără româncă – doctor al Universităţii pariziene”. A fost nu numai o victorie a feminismului, dar şi a ţării noastre, o afirmare a posibilităţilor intelectuale ale femeilor ei. Sarmiza Bilcescu Alimăneştianu constituie o reprezentantă tipică a calităţilor femeii române.

În 1890, Sarmiza este primită călduros în ţară, fiindu-i deschise toate porţile vieţii mondene de la sfârşitul secolului al XIX – lea. Se înscrie şi este primită cu onoruri în Baroul din Bucureşti. Face tot ce îi stă în putinţă pentru a prezenta pozitiv ţara peste hotare. Corespondează cu personalităţi din străinătate, trimite costume naţionale unor mari doamne, precum şi tablouri cu imagini din România. La 18 martie 1894 înfiinţează Societatea Domnişoarelor Române, având drept scop unitatea culturală a românilor. Face parte din juriul general al Expoziţiei Cooperatorilor din ţară, expoziţie patronată de Alteţele Regale. În 1897, Sarmiza se căsătoreşte cu Constantin Alimăneştianu, un inginer strălucit, care făcuse Şcoala superioară de mine din Paris. Se naşte apoi, în 1898, fiul lor Dumitru, căruia Sarmiza îi consacră întreaga viaţă, aşa cum făcuse şi mama ei, Maria Bilcescu.

Ajunsese prima femeie doctor în drept din lume. Ea constituie Consiliul Superior al Industriei casnice, în 1913, cu scopul de a dezvolta la sate gustul pentru frumos, pentru arta strămoşească, pentru costumul naţional, pe care îl purta împreună cu Brătiencele. Creează centre pentru lucrul costumelor naţionale, ateliere de cusătorie. Lasă, la moartea ei, în 1935, 25 de milioane de lei, fonduri pentru clădirea Palatului Industriei casnice. La puţin timp, doamna Eliza Brătianu publică un album cu 180 de ii româneşti.

În vara anului 1935, Sarmiza Alimăneştianu se retrage la ţară, la Româneşti, Muscel. Urma să fie vacanţa morţii, în Muscelul său iubit. Este vizitată de Regina Maria. La puţin timp după aceea moare, la 26 august 1935 şi este îngropată în pământul de la Bilceşti. Şi astfel dispare „mama celor necăjiţi şi lipsiţi, sprijinul studenţimii”. A fost îngropată în costum naţional, sub florile Muscelului, privegheată chiar de Patriarh.”

10.Smaranda Gheorghiu – prima femeie din Romania care a calatorit la Polul Nord

Smaranda Gheorghiu s-a născut la 5 octombrie 1857 la Târgovişte şi a încetat din viaţă la data de 26 ianuarie 1944, la Bucureşti. Părinții săi au fost Nicolae Gheorghiu și Kiriachiţa Boteanu, descendentă a familiei Botea din Focșani. A avut două fiice: Zoe Garbea Tomellini,  căsătorită cu consulul general al României la Genova şi a doua fiică Magdalena.

Smaranda-GheorghiuA fost nepoată a lui Grigore Alexandrescu, descendentă a familiilor boierești Andronescu și Vlădescu. A fost o scriitoare, publicistă, militantă activă în mișcarea feministă a epocii, membră a mai multor societăți culturale. Este cunoscută și sub numele de Maica Smara, poreclă primită de la Veronica Micle. Din versurile sale pentru copii, unele au intrat chiar în tradiția orală, precum “Vine vine primăvara / Se așterne-n toată țara / Floricele pe câmpii / Hai să le-adunăm copii”…

„În anul 1860, Smaranda Gheoghiu merge la şcoala nou infiinţată de diaconul Vasile din oraşul natal, iar începând cu anul 1870 urmează cursurile Şcolii Centrale de Fete din Bucureşti. Se căsătoreşte cu profesorul şi poetul George O. Gârbea, care o sprijină foarte mult în a se dedica scrisului şi a-şi publica lucrările. După moartea soţului, lucrează ca institutoare la Sinaia. Se recăsătoreşte cu căpitanul Petre Gheorghiu şi lucrează ca insitutoare la Ploieşti, apoi în capitală. Între anii 1882- 1885 scrie pentru revista ‘Şcoala Româna’, iar între anii 1893-1895 lansează revista literară ‘Altiţe şi Bibliuri’, în care se scrie despre portul şi frumuseţea costumelor populare.”(destepti.ro)

. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Smaranda Gheorghiu a condus un cenaclu frecventat și de Mihai Eminescu și a fost prietenă cu Veronica Micle. Ca scriitoare, a colaborat la cele mai importante ziare și reviste ale vremii, între care Convorbiri literare, „Fântâna Blanduziei”, Literatorul, Tribuna, Universul Ca om de cultură a participat ca membră a unor organizații culturale, atât din România, cât și din străinătate, ca „Dante Alighieri”, „Storia et Arte di Roma”, „Alianța Universală a Femeilor”.

În anul 1888 publică primul ei volum de poezii:  “Din pana suferinţei”, urmate de alte volume de versuri, proză sau teatru, din care amintim “Dorul de ţară” în anul 1904, “Ţara mea”, în 1905, romanul “Băiatul Mamei” în 1917, romanul “Domnul Bădina” în 1931 şi volumul de nuvele  “Dumitrite brumate” în 1937.

Ca reprezentantă a României, a participat la mai multe congrese internaționale: Congresul orientaliștilor (1889) alături de Badea Cârţan unde sărbătoreşte spiritul românesc prin depunerea unei coroane de lauri din bronz la Columna lui Traian, Congresul păcii universale (1900) desfășurat la Paris, unde a propus o soluție de înlăturare a războiului, Congresul latin (1902) unde a susţinut cauza românească, Congresul educației familiale (1913), Congresul școlilor în aer liber (1931).

Pentru promovarea culturii româneşti, a fost numită “Educatoare Poporului”.

Conform chiar mărturiei sale, pasiunea ei de scriitoare a fost călătoria. A străbătut atât România, cât și multe țări din Europa, între care (Italia, Belgia, Franța, Suedia, Danemarca, Cehoslovacia, Grecia, Germania, Ungaria) precum și din Asia. A scris cărți și a ținut conferințe pentru a relata impresii din aceste călătorii.

Cea mai interesantă și temerară călătorie a întreprins-o în 1904, spre Capul Nord, pe un itinerar ce a cuprins Transilvania, Budapesta, Viena, Praga, Dresda, Berlin, Rostock, Copenhaga, Upsala, Capul Nord în Insula Mageroy. La întoarcere, a vizitat orașul Cristiania, azi Oslo, unde s-a întâlnit cu Henrik Ibsen. Această călătorie o clasează pe Maica Smara drept prima femeie din lume care a călătorit spre Polulul Nord.

În amintirea sa, în parcul Mitropoliei din municipiul Târgoviște a fost ridicat un bust, pe care este înscris numele ei întreg, Smaranda Gheorghiu. Un alt bust al său se găsește în parcul Cișmigiu din București, pe care este înscris textul „Maica Smara Educatoare a poporului, scriitoare, 1857-1944″, ca amintire a faptului că a scris literatură pentru copii și tineret, cu accent spre latura educativă a acestei literaturi.

surse:

Vogue, ploaiadecuvinte.blogspot.ro, lexpress.fr,”The Beautiful Fall: Fashion, Genius and Glorious Excess in 1970s Paris”, „From Funny Face to Eloise” ,Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Wikipedia, enciclopedia României, world records, Realitatea Ilustrată, adevarul.ro, tiri.tvr.ro, jurnal de călătorie: O româncă spre Polul Nord (1932), Revista Agero; „Viaţa exemplară a unei Românce – Sarmiza Bilcescu Alimăneştianu” de Mihail Stoica, pinterest, mariabjornson.com, offscreenmagazine, newyorktimes, imdb.com, czb.ro, cultural.bzi.ro, digi24, chic.ro, interbelicstories.com,