Ziua Constituției României
Publicat de Cosmin Meca, 8 decembrie 2018, 08:00
Pe 8 decembrie, în fiecare an, se sărbătoreşte Ziua Constituței României. Prima lege fundamentală de după Revoluția din decembrie 1989 a fost adoptată de Adunarea Constituantă, la 21 noiembrie 1991 și aprobată prin Referendumul național de la 8 decembrie, același an, cu o majoritate semnificativă: din numărul de 10.948.468 de participanți, 77,3% au răspuns afirmativ, 20,49% negativ, voturile nule reprezentând 2,3%.
Elaborarea, dezbaterea și adoptarea noii Constituții a României au durat un an și jumătate. În martie 1990, Consiliul Provizoriu de Uniune Națională decidea, prin Legea electorală, ca viitorul Parlament să funcționeze, în principal, ca Adunare Constituantă. Prima întrunire a Adunării Constituante a avut loc la 11 iunie 1990, când a fost desemnată Comisia Constituțională pentru elaborarea proiectului de Constituție. Comisia, condusă de Antonie Iorgovan, cadru universitar la Facultatea de Drept, număra 23 de parlamentari și 5 experți – personalități ale învățământului juridic românesc și juriști cu activitate îndelungată.
În intervalul iunie 1990 – ianuarie 1991, Comisia a redactat tezele proiectului de Constituție, iar la 13 februarie 1991 acestea au fost prezentate Adunării Constituante, care le-a dezbătut până în iunie 1991. Între 15 iulie și 1 august 1991, grupurile parlamentare sau parlamentarii, individual, au înaintat amendamentele la textul rezultat după dezbateri. Împreună cu cele peste 1.000 de amendamente aduse, proiectul a fost din nou supus dezbaterilor în Adunarea Constituantă, în intervalul 10 septembrie – 18 noiembrie 1991, pentru ca la 21 noiembrie să fie adoptat prin vot nominal.
Votul decisiv asupra noii Constituții a fost dat la 21 noiembrie 1991. Din totalul de 510 parlamentari, au fost prezenți 509, din care 414 s-au pronunțat pentru și 95 împotrivă.
FSN, PUNR și reprezentanții minorităților, altele decât cea maghiară, au votat pentru, cu câteva excepții. PNȚCD și PNL s-au pronunțat împotrivă, iar UDMR a votat în bloc împotrivă. Votul nominal a fost pecetluit prin semnătură.
Noua Constituție a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233, din 21 noiembrie 1991.
După patru ani de la adoptarea Constituției României, la 13 noiembrie 1995, deputații au adoptat, în cadrul ședinței Camerei Deputaților, propunerea legislativă privind proclamarea „Zilei Constituției României” pentru data de 8 decembrie. Plenul Senatului a aprobat, la 5 decembrie 1995, inițiativa legislativă a Camerei privind proclamarea „Zilei Constituției României” (Legea nr. 120/8 decembrie 1995).
Constituția adoptată în 1991 a fost modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003. Aceasta a fost aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003 și a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României a Hotărârii Curții Constituționale nr. 3 din 22 octombrie 2003, pentru confirmarea rezultatului referendumului național din 18-19 octombrie 2003, privind Legea de revizuire a Constituției României.
Primul act fundamental al ţării noastre intrat în vigoare, care însă nu a purtat numele de Constituţie, a fost Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, cunoscut în istorie drept „Statutul lui Cuza”, act cu caracter constituțional adoptat în anul 1864 la inițiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Unii specialişti în drept constituţional se raportează la această reglementare ca fiind prima Constituţie a României. Aprobarea acestui act s-a realizat pintr-un plebiscit organizat între 10/22 și 14/26 mai 1864, în cadrul căruia 682.621 de persoane au fost de acord, 1.307 împotrivă, iar 70.220 s-au abținut.
► La 1 iulie 1866 a fost promulgată, de către Carol I, prima constituție propriu-zisă a României, adoptată după modelul actului fundamental al Belgiei din anul 1831, aceasta fiind cea mai longevivă Constituție din istoria ţării noastre – fiind în vigoare timp de 67 de ani.
Printre cele mai importante prevederi ale acestui act, putem menţiona:
– este un act normativ de factură liberală care proclama suveranitatea națională
– se menţiona pentru prima dată principiul separării puterilor în stat, guvernarea fiind reprezentativă și responsabilă iar forma de guvernământ era monarhia, titlu care se transmite ereditar, pe linie bărbătească, moștenitorii tronului urmând să fie crescuți în religia ortodoxă. De asemenea, puterea executivă era împărţită între Guvern – condus de un prim-ministru – şi monarh
– introducea un nou sistem electoral, precum şi votul cenzitar
– Parlamentul reprezenta puterea legislativă, fiind format din Senat și Camera (Adunarea) Deputaților structura ce fusese introdusă pentru prima oară în „Statutul lui Cuza”
Constituţia de la 1866 a fost amendată de trei ori:
În anul 1879 s-a modificat art. 7 ce condiționa acordarea cetățeniei române de apartenența la rituri creștine, în 1884 s-a extins dreptul de vot prin reducerea numărului colegiilor electorale, de la 4 la 3 pentru Adunarea Deputaţilor şi de la 3 la 2 pentru Senat, iar în anul 1917, actul a fost modificat în sensul abrogării articolului ce declara proprietatea sacră și inviolabilă, s-au modificat prevederile art 57 și 67, care au permis realizarea reformei electorale din 1918 și a celei agrare din perioada 1918-1921
► Pe 29 martie 1923 apărea în Monitorul Oficial nr. 282 textul unei noi Constituţii a României. Printre principalele prevederi: ţara noastră era monarhie constituțională, România era stat național, unitar, indivizibil, cu teritoriul inalienabil. Constituția consfințește realizarea României Mari și are la bază în linii mari prevederile Constituției din anul 1866, 78 din cele 138 de articole ale noii Constituţii fiind neschimbate.
Alte prevedri arată că Regele Ferdinand I (1914-1927) exercita puterea executivă, numea și revoca miniștrii, sancționa și promulga legile, era șeful Armatei, avea drept de veto, avea drept de amnistie și grațiere, convoca și dizolva Parlamentul, încheia tratate, sub rezerva aprobării de către Parlament. Parlamentul îşi păstra structura bicamerală având rolul de a vota legile, de a le abroga precum şi drept de control asupra activității Guvernului.
► Textul unei noi Constituții a fost promulgat la 27 februarie 1938, acesta fiind actul fundamental al ţării pe perioada dictaturii regale a lui Carol al II-lea. Textul fusese aprobat, în prealabil, de către Consiliul de Miniștri la 20 februarie 1938, apoi a urmat supunerea actului aprobării printr-un plebiscit, organizat la 24 februarie, în cadrul căruia, din cele 4.303.064 de persoane prezente la vot, 4.297.221 au fost de acord iar 5.843 – împotrivă.
Constituţia anului 1938 a eliminat regimul democratic liberal instaurat prin actele fundamentale precedente, fiind instituit un regim al autoritarismului instituţionalizat prin puterile absolute acordate şefului statului.
Actul fundamental a transormat principiul separării puterilor în stat în concentrarea puterilor, conferind regelui dreptul de a deţine atât puterea executivă, cât şi pe cea legislativă, iar miniştrii aveau răspundere doar în faţa monarhului.
Alte prevederi introdse de Constituţia anului 1938 erau instaurarea stării de asediu, suspendarea partidelor politice, prin care pluripartidismul şi parlamentarismul au fost desfiinţate, cenzurarea presei, iar interzicerea dreptului de a manifesta şi a întrunirilor au fost încredinţate autorităţilor militare.
În consecinţă, la 16 decembrie 1938, noul regim introduce partidul unic – Frontul Renaşterii Naţionale – şi proclamarea monarhului ca şef absolut al FRN, al administraţiei, guvernului şi parlamentului.
Constituţia din anul 1938 a fost înlocuită parţial, în perioada septembrie 1944 – 30 decembrie 1947 (la proclamarea republicii) de vechea Constituţie din anul 1923, principala modificare fiind introdusă prin Decretul-Regal nr. 2281 din 13 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative, publicat in Monitorul Oficial nr. 161 din 15 iulie 1946.
► Constituţia adoptată la 13 aprilie 1948, prima Constituţie a Republicii Populare Române, a fost publicată în Monitorul Oficial, partea I, Nr. 87 bis.
Aceasa este prima constituţie a ţării care avea ca bază ideologia marxist – leninistă, fiind inspirată de modelul constituţiei sovietice din anul 1936 şi a fost instaurată în condiţiile încheierii celui de-al Doilea Război Mondial, a ocupării ţării de către sovietici, a cuceririi puterii politice de către comunişti şi a înlăturării monarhiei.
Astfel, Constituţia consacră pentru prima dată în istoria României forma de guvernământ republicană. O altă prevedere precizează că deşi se instituie şi se recunoaşte existenţa mai multor forme de proprietate se menţionează necesitatea etatizării principalelor mijloace de producţie aflate în proprietatea privată.
Constituţia din anul 1948 menţionează patru mari categorii de atribuţii şi competenţe care revin efectiv unor autorităţi în stat constituite distinct: în domeniile executiv şi judecătoresc şi în domeniul „supravegherii respectării legilor penale” (parchetul), autorităţi organizate pe principiul marxist al centralismului democratic.
De asemenea se introduce exrecitarea puterii legislative de către Marea Adunare Naţională, în care cetăţenii puteau fi aleşi începând cu vârsta de 23 de ani.
Constituţia din 1948 a permis, la 11 iunie 1948, naţionalizarea principalelor mijloace de producţie aflate până atunci în proprietate privată, colectivizarea locală, alterarea structurilor puterii judecătoreşti, reorganizarea parţială pe stil sovietic a unităţilor administrativ – teritoriale, pe raioane şi regiuni.
► Constituţia adoptată la data de 24 septembrie 1952, de către Marea Adunare Naţională, a fost denumită de unii istorici ca fiind „Constituţia construirii socialismului”. Aceasta reflecta rolul statului şi al partidului unic în viaţa politică şi socială a ţării. Constituţia începea cu un capitol introductiv în care s-a pus baza existenţei statului român, dependent de URSS, având în cuprins referiri la proprietatea socialistă care a constituit mijlocul economic de aservire a cetăţeanului şi rolul conducător al partidului.
Principiul de bază al puterii de stat este dictatura proletariatului, regimul de stat al României este regimul democraţiei populare, care reprezintă interesele celor ce muncesc, iar statul democrat popular este o formă a dictaturii proletariatului exercitată de Partidul Comunist.
De asemenea, organul executiv suprem al R.P.R. este Consiliul de Miniştri, justiţia este realizată de către Tribunalul Suprem al R.P.R., tribunalele regionale şi tribunalele populare, şi de către tribunalele judecătoreşti, înfiinţate prin lege.
Unicul organ legiuitor este Marea Adunare Naţională, aleasă pe o perioadă de 4 ani, iar M.A.N. alege Tribunalul Suprem pe o perioadă de 5 ani.
Constituţia a suferit în 13 ani mai multe modificări.
► Constituţia adoptată de Marea Adunare Naţională la data de 21 august 1965, a fost ultima modificare esenţială a actului fundamental naţional în perioada comunistă, survenind imediat după moartea primului secretar al P.M.R., preşedinte al Consiliului de Stat al R.P.R., Gheorghe Gheorghiu – Dej (la 19 martie 1965) şi în condiţiile în care cooperativizarea forţată a agriculturii se încheiase în anul 1962 iar proprietatea privată fusese practic lichidată.
Constituţia din anul 1965 a schimbat denumirea ţării din Republica Populară Română în Republica Socialistă România, fiind astfel subînţeleasă finalizarea construcţiei fundamentului socialist în România.
Actul fundamental punea un accent extrem de mare pe rolul partidului în cvasitotalitatea domeniilor de activitate, conferindu-i rolul de conducător.
Astfel partidul imprima statului un caracter dinamic, partidul defineşte obiectivele în domeniile de interes pentru societate iar statul socialist – reprezentantul Partidului Comunist – legiferează. Atribuţiile şi rolul organelor judecătoreşti şi ale procuraturii nu se modifică substanţial în raport cu prevederile Constituţiei precedente.
Constituţia din 1965 a creat condiţiile pentru apariţia Legii nr. 2 din anul 1968 privind organizarea teritorial – administrativă, prin care se înfinţau comune, oraşe, municipii, municipii reşedinţă de judeţ şi judeţe, iar în anul 1974 a fost instituit un nou organ suprem al puterii de stat – preşedintele R.S.R., deţinătorul funcţiei supreme în partid fiind şi titularul celei mai înalte funcţii în stat, atribuţiile deţinute până atunci de Consiliul de Stat revenindu-i aceluiaşi „comandant suprem”, netezind astfel calea spre dictatură.
Surse: agerpres.ro/ rador.ro
